miercuri, 1 aprilie 2009

Clipe si povesti

In dimineata asta cineva imi spunea ca scriu prea rar pe blog. Asa e. Imi fac mea culpa si incep sa-mi plimb degetele cam lenese dealungul tastaturii in cautarea unor idei demne de povestit.
Si cum pofta vine scriind, iar mintea mea continua sa tanjeasca dupa liniste si pace, mi-am amintit de week-end-ul petrecut afara din Bucuresti, cu niste prieteni. A fost atat de relaxant si de frumos incat nu-mi venea sa ma intorc....
Ma gandeam zilele trecute la cat de bine si de reconfortant e sa ai locul tau, oaza ta de liniste in care sa te intorci dupa o saptamana de teme idioate si alergatura dintr-o parte in alta, si somn prost si agitat, si dimineti somnoroase si seri imbacsite de fum de tigara. Sambata am fost matinala, ca de obicei, cu toate ca nu dormisem decat cateva ore. Mi-am facut o cafea tare si aromata, asa cum imi place, si am iesit pe balcon, de unde se vedeau un deal inverzit si cateva case. In balcon erau cateva ghivece cu flori, pasarile cantau vesele si orasul parea ca abia se trezeste la viata... Eram coplesita de senzatia aceea ca timpul isi incetineste goana, ca tot ce era in jurul meu se asemana cu inceputul unui roman interbelic... Ca faceam parte dintr-o poveste pe care, ciudat, nu o facusem eu, ci luase nastere cu de la sine putere si se construise in jurul meu, ma invaluise si ma sedusese intr-atat incat nu mai vroiam sa vad care va fi continuarea. Vroiam sa se opreasca acolo. Sa spun :"Timpule, opreste-te! Eu cobor aici." De mult nu mai incercasem sentimentul acela de fericire in cea mai pura si mai simpla forma pe care o poate lua . Imi simtea sufletul plutind liber in jurul meu, descatusat de orice bariere. Am inchis ochii si am ramas asa, imobila intr-un spatiu atemporal pana cand am auzit o voce care ma striga. Atunci a aparut un alt personaj, pe care povestea la primit zambind, cu bucurie, ca si cum il asteptase de mult, ca si cum sosose la momentul potrivit, ca sa intregeasca universul, ca doi sa devina unu, punctul din care a luat nastere Totul.
Ce frumos se impletesc povestile intr-o forma numita viata. O forma improprie, cu multe lipsuri si imperfectiuni. Dar ce mai conteaza forma, cand lucrurile adunate acolo sunt asa de frumoase si de luminoase. Imi aduc aminte de versurile lui Sorescu:" Am zarit lumina pe pamant/ Si m-am nascut si eu/ Sa vad ce mai faceti/ Sanatosi? Voinici?/ Cum o mai duceti cu fericirea?"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu