joi, 30 aprilie 2009

Vacanta si dragoste


Da, asa e. Recunosc si imi fac mea culpa. N-am mai scris de nepermis de multa vreme. Asta fiindca am fost acasa si m-am bucurat de vacanta, fara raspuns la mail-uri, convorbiri nesfarsite pe Mess si prostioare de genul acesta.

Nu prea stiu ce pot sa-ti spun acum, dupa ce m-am dezmeticit putin in zumzetul innabusitor din orasul gri - prafuit. Dupa cum te-ai obisnuit, nu pot sa scriu decat despre mine si, uneori, despre ceilalti; pentru ca nu ma pricep sa vorbesc decat despre lucrurile pe care le cunosc ( din ce in ce mai putine, din pacate). Din rubrica " Ce-am mai invatat noi in ultima vreme" , marturisesc faptul ca am inteles, cam tarziu, ce inseamna cinci minute de fericire linistita, in compania persoanei care iti e atat de draga incat uneori ti se opreste respiratia cand te ia de mana. Am savurat cu toata fiinta momentele petrecute alaturi de ai mei, in care m-am simtit ca la patru ani, protejata si foarte iubita. Stii, sentimentul acela ca te reintorci la copilaria pe care o credeai de mult pierduta; iar cand o regasesti, ori cand ti se iveste de undeva din strafundurile sufletului, parca nu-ti vine sa crezi...

M-am bucurat mult sa stau in preajma oamenilor mei, dragi si apropiati. Am primit mult in saptamanile astea in care am lipsit de pe jurnalul on line. Am dat la fel de mult si am sarbatorit diminetile insorite alaturi de pasarile care imi cantau la geam si dupa-amiezile caldute jucandu-ma cu finutul meu ( bebe Cata), care are 5 ani si cu care ma mandresc. E un copil destept si frumos. Poate o fi semanand cu mine...

Da, o vacanta meritata. Putin dureroasa, dar plina de farmec.

vineri, 10 aprilie 2009

Usi intamplatoare

Ma gandeam azi in drum spre casa la o intamplare de pe la sfarsitul lunii octombrie, despre care povestisem cu o colega ceva mai devreme, si la faptul ca un lucru ce parea atunci extrem de banal ( un concert Luna Amara in Fire) s-a transformat intr-unul decisiv. Daca renuntam sa caut barul prin ploaie cu niste colegi, asa cum imi doream atunci; daca nu deschideam usa aceea cu margini maronii, viata mea ar fi fost, probabil, cu totul alta. Uite cat poate schimba o usa deschisa...
Oare ce-as fi facut acum? Care ar fi fost starea mea sufleteasca?
Habar n-am... Stiu doar ca uneori mi se intampla sa ma intreb daca exista destin sau doar coincidente. Daca unele lucruri trebuie sa se intample sau sunt doar consecintele deschiderii unei usi ce desparte doua lumi. Care ar fi rostul unor intamplari?
Nu ti se intampla cateodata sa te intrebi de ce banalitatea e, de fapt, atat de importanta? De ce pasii iti sunt condusi catre directii pe care nici nu le banuiesti? Mie da. Destul de des...
Da, asa e... Prea multe intrebari pentru dupa-amiaza atat de insorita si de prietenoasa. Lucrurile se intampla. Viata se intampla. Si atat...

miercuri, 8 aprilie 2009

Veacul secundei

Se trezeste dimineata zambind dulce la soarele caldut, ce o scalda in lumina. Cu raze timide se joaca pe pielea ei fina, deseneaza aiurea forme geometrice abstracte. Pare a nu avea un scop anume. O face asa, doar de amuzamentul jocului. Pe chipul inca somnoros ii apare un suras abia conturat. Inchide ochii la loc. Ii pare rau ca visul s-a terminat ...Era atat de placut in lumea aceea asa diferita de asta... Se facea ca era alaturi de barbatul acela cu privirea oceanica si maini puternice, cu care se intalnise cu o seara inainte.
Mda, intalnirea de aseara... Il asteptase mult fiindca gresise drumul spre ea. Il asteptase nerabdatoare, cu inima palpitand intr-un dans frenetic. Il asteptase luandu-si o mina serioasa, preocupata. Doar ochii ii scaparau de sub borul palariei negre pe care si-o potrivea mereu pe frunte. Il asteptase inca de dimineata... acum era seara si fiecare celula din trupul ei vibra, urla, tropaia. O nerabdare viscerala ii strabatea corpul, o mie de ganduri o strabateau ca niste sageti de jad. Totul se precipita in mintea ei cu o viteza uimitoare. Doar timpul parea ca se opreste, ca se agata de fiecare secunda nelasand-o sa plece, ca prelungeste asteptarea la infinit, facand-o de nesuportat.
Asta pana l-a zarit sosind. Un zambet a fost de ajuns. Fata i s-a iluminat. Noptea s-a umplut de culorile curcubeului. Tot ce simtise pana atunci disparuse ca si cum nici n-ar fi existat. Poate ca, intr-adevar, nimic n-a existat pana in clipa in care, la orizont, s-a vazut marea...

miercuri, 1 aprilie 2009

Clipe si povesti

In dimineata asta cineva imi spunea ca scriu prea rar pe blog. Asa e. Imi fac mea culpa si incep sa-mi plimb degetele cam lenese dealungul tastaturii in cautarea unor idei demne de povestit.
Si cum pofta vine scriind, iar mintea mea continua sa tanjeasca dupa liniste si pace, mi-am amintit de week-end-ul petrecut afara din Bucuresti, cu niste prieteni. A fost atat de relaxant si de frumos incat nu-mi venea sa ma intorc....
Ma gandeam zilele trecute la cat de bine si de reconfortant e sa ai locul tau, oaza ta de liniste in care sa te intorci dupa o saptamana de teme idioate si alergatura dintr-o parte in alta, si somn prost si agitat, si dimineti somnoroase si seri imbacsite de fum de tigara. Sambata am fost matinala, ca de obicei, cu toate ca nu dormisem decat cateva ore. Mi-am facut o cafea tare si aromata, asa cum imi place, si am iesit pe balcon, de unde se vedeau un deal inverzit si cateva case. In balcon erau cateva ghivece cu flori, pasarile cantau vesele si orasul parea ca abia se trezeste la viata... Eram coplesita de senzatia aceea ca timpul isi incetineste goana, ca tot ce era in jurul meu se asemana cu inceputul unui roman interbelic... Ca faceam parte dintr-o poveste pe care, ciudat, nu o facusem eu, ci luase nastere cu de la sine putere si se construise in jurul meu, ma invaluise si ma sedusese intr-atat incat nu mai vroiam sa vad care va fi continuarea. Vroiam sa se opreasca acolo. Sa spun :"Timpule, opreste-te! Eu cobor aici." De mult nu mai incercasem sentimentul acela de fericire in cea mai pura si mai simpla forma pe care o poate lua . Imi simtea sufletul plutind liber in jurul meu, descatusat de orice bariere. Am inchis ochii si am ramas asa, imobila intr-un spatiu atemporal pana cand am auzit o voce care ma striga. Atunci a aparut un alt personaj, pe care povestea la primit zambind, cu bucurie, ca si cum il asteptase de mult, ca si cum sosose la momentul potrivit, ca sa intregeasca universul, ca doi sa devina unu, punctul din care a luat nastere Totul.
Ce frumos se impletesc povestile intr-o forma numita viata. O forma improprie, cu multe lipsuri si imperfectiuni. Dar ce mai conteaza forma, cand lucrurile adunate acolo sunt asa de frumoase si de luminoase. Imi aduc aminte de versurile lui Sorescu:" Am zarit lumina pe pamant/ Si m-am nascut si eu/ Sa vad ce mai faceti/ Sanatosi? Voinici?/ Cum o mai duceti cu fericirea?"