Dansul ielelor

Intr-o dupa-amiaza trista si nesfarsita de final de martie ma gandeam la cum vin dezamagirile peste tine fara macar sa le treaca prin minte sa te anunte. Nu le intereseaza ca poate n-ai chef de ele, poate esti deja incruntat si angoasat. Vin in viteza, deschid cu putere usa si o lovesc de baierele sufetului tau cu neobrazare. Iti izbesc una in plina figura ca sa te trezasca rapid, in caz ca te prefaceai ca nu le-ai observat. Se instaleaza in mijlocul incaperii si incep sa-ti arunce lucrurile intr-o parte si-n alta; sa le tranteasca de toti peretii si sa le faca mii de bucatele. Zgarie peretii cu unghiile lor purulente, ranjind tamp la tencuiala proaspata care se desprinde bucata cu bucata si pe care o calca in picioare. Deschid ferestrele, geamurile se sparg, cioburile zboara in toate partile. Scot usa din balamale si o arunca intr-un colt. Incep sa urle ca niste descreierate si sa se invarta intr-un joc nebunesc al ielelor.

Iar tu stai. Te uiti neputincios la ce fac. Parca nu-ti vine sa-ti crezi ochilor; esti legat de maini si de picioare. S-au asigurat bestiile inainte ca o sa stai potolit si n-o se le strici nebunia. Le privesti livid, cu ochii mari si rosii de atata plans. Iti vine sa urli de durere, dar sunetul ti se pierde undeva, pe drumul dintre gand si rostire. Ramai mut si orb si surd. Te dor incheieturile de la funia care le strange atat de tare incat incepe sa se coloreze cu picaturi de sange. Inchizi ochii si te rogi sa plece cat mai repede. Sa te lase in pace cu nefeicirea ta. Fiarele! Abia iti facusesi curatenie. Abia te linistisesi si au si aparut sa strice tot. Intre timp, simti o pala de vant suierand si auzi in departare hohotele unui ras spart. Stii ca au plecat. Gata. Delirul s-a terminat. Deschizi ochii si nu-ti vine sa crezi. Da, e mai rau decat data trecuta. N-a ramas mai nimic. Iti tii capul in maini si te sprijini de o bucata de perete inca intreaga. O sa te apuci sa faci ordine mai tarziu. Acum abia inveti, din nou, sa respiri...

Anca

Citisem cu cateva zile in urma suplimentul de la Jurnalul National dedicat Ancai Parghel. Imi pare atat de rau ca a plecat intr-o lume mai putin vesela inainte de vreme... regret ca n-am avut ocazia sa o ascult si poate sa o cunosc... Dupa ce am inchis ultima pagina a ziarului am ramas suspendata undeva in aer, gandindu-ma la ce spusese candva maitre Vieriu, parintele meu spiritual, si anume ca suntem prea atenti la lumina si prea neatenti la iluminari. Cred ca Anca era un om iluminat. Oare cati dintre noi vor ajunge sa-si simta spiritul atat de liber incat sa poata Iubi neconditionat, sa poata Ierta tot si sa poata Crede? O intrebare pentru care inca mai caut raspuns...

M-a facut sa ma gandesc unde ma aflu eu pe drumul spre luminare; la cat mai am de mers si la cum a fost calatoria pana acum; la cat de importanti sunt Oamenii pe care ii primesc drept cadou din cand in cand, atunci cand mai ratacesc drumul; la cat de norocoasa sunt ca nu calatoresc de una singura, ca inca mai am cui sa spun "te iubesc".

Habar n-am daca o sa ajung la iluminare, nici nu stiu daca merit asta. Stiu doar ca ma bucur de drumul pe care il fac... si ca inca mai pot sa sarbatoresc zambind diminetile senine si apusurile romantice fiindca am din ce in ce mai putine; ca inca mai pot Fi.

O intamplare de la ferestra

Stateam intr-o seara la o masa, intr-un bar oarecare pierzand vremea. Ma uitam in jur plictisita. La un moment dat am vazut ceva care mi-a atras atentia. La o masa de langa fereastra statea o femeie. N-am vazut-o cand a intrat, ci putin mai tarziu. Imi atrasese atentia bolul din fata ei in care amsteca din cand in cand. Plangea. Lacrimi mari ii siroiau pe fata chinuitor de rece. Era satena, cu parul putin ravasit, cu niste ochi mari si caprui in care se citea o tristete sfasietoare. Vedeai un mare vid care ii cufundase sufletul in adancimi de unde parca nu putea s-l scoata. Privea strada ca si cum din secunda in secunda ar fi trebuit sa apara cineva, poate chiar El, care sa o prinda usor de mana, sa ii zambeasca si sa ii spuna ca agonia a luat sfarsit. Dar strada continua sa ramana pustie. Intunericul cadea greu peste casele singuratice de peste drum. Cand trecea cate un om ratacit, il vedeai ingropandu-si mai adanc fata in fular si incovoindu-se de parca o greutate imensa si nevazuta ii apasa umerii si nu-l lasa sa stea drept.

Pentru o secunda si-a intors capul spre mine si am vazut in ochii ei "ceva" ce a facut ca un sentiment apasator sa-mi patrunda in suflet, adanc, si sa ramana lipit acolo, chinuitor. Privea fereastra ca pe o granita intre doua lumi. Putea sa aleaga renuntarea, izolarea in palatul ei de clestar in care n-ar intra nimeni care sa o faca sa planga. Iar viata ar fi ocolit-o cu mandrie, fara sa-i pese ca exista, fara sa se razgandeasca sau sa se intoarca din drum. Statea asa, sprijinita intr-un cot, cu capul inclinat spre stanga. Parea ca ezita, ca ii e teama sa treaca dincolo de ferestra. Ii era teama ca viata sa n-o strivesca. Daca o sa treaca prin ea si o sa-i ia tot, asa cum mai facuse odata? Sa plece din ea si sa o lase fara nimic. Daca o sa ramana pustiita asemenea unui desert peste care domneste o noapte polara? Daca viata va fi ca o furtuna de toamna tarzie care rascoleste tot, pana la ultimul bulgare de pamant, pe care il duce cu ea in departari de neinchipuit... Daca o sa stearga tot cu un burete inmuiat in otet, care lasa in urma rani deschise, purulente... Daca trecerea ei va deschide hauri infricosatoare cu ranjete stirbe, cu ochii scosi din orbite, cu degete viermanoase... Tinea mana inclesata pe paharul din fata ei de parca ar fi fost cuprinsa de o frica paralizanta din crestet pana-n talpi, care ii gatuia respiratia. Care ii oprea bataile inimii.

Mi-am intors privirea de la spectacolul mut. Mi-am terminat bautura, m-am ridicat si am plecat. Totul devenise insuportabil de apasator. Probabil ca nu ma voi mai intoarce niciodata. Amintirea unor picaturi de cristal cu gust de cenusa si unor maini uscate strangand un pahar in fata unei ferestre intunecate e destul. Poate chiar prea mult.

Oaza

Am vazut in dimineata asta pe site-ul Bad or Good, pe care il vizualizez in fiecare zi, o fotografie absolut superba care ilustra o oaza ideala in care sa te adapostesti si de unde sa nu mai pleci.

Asta m-a dus cu gandul la faptul ca fiecare dintre noi are nevoie de propria lui oaza in care sa se refugieze ori de cate ori simte ca nu mai poate. De cate ori se simte sugrumat, obosit, tracasat, deprimat. Oaza ar putea fi acasa, locul acela in care abia astepti sa ajungi si in care, atunci cand intri pe usa, iti raman afara toate mizeriile care s-au agatat de tine in toata ziua pe care ti-ai pierdut-o pe afara. Ar putea fi persoana pe care o iubesti, care te echilibreaza si pe care atunci cand o vezi ti se lumineaza privirea, iar totul devine mai usor; orizonturile se deschid altfel in fata ta. Ar putea fi pur si simplu un colt din mintea ta sau din tine insuti, asa cum spunea foarte fain un tip la un moment dat ca "imaginatia umple golurile existentei noastre". Sau, ar putea fi orice. Oaza are consistenta unei plasteline care in mana ta ia orice forma; iar atunci cand te-ai plictisit o strici si face altceva. Ce bine ca am primit si imaginatia la pachet atunci cand am intrat pe usa lumii asteia!

Ce bine ar fi daca ti-a lua ragazul, intr-o dimineata luminoasa, de a-ti modela oaza! Seara s-ar putea sa ai atata nevoie de ea...

Ganduri despre tine

Ma intrebam aseara de ce ti se intampla, la un moment dat, niste lucruri asa de triste si de dificile incat simti ca deasupra ta atarna greu un pietroi sisific.Poate pentru ca viata te obliga sa platesti niste polite pe care i le datorai. Poate fiindca ca la sfarsitul chinului te asteapta ceva asa de frumos incat tot efortul de pana atunci a meritat.
Mi-a spus mie cineva, odata, ca viata iti da si lucruri urate pentru ca le poti duce si pentru ca trebuie sa te folosesti de ele ca sa cresti. Si ca lucrurile usoare sunt pentru prosti, iar cele grele si frumoase sunt pentru destepti. Mai citisem undeva ca trebuie sa faci bine din rau fiindca nu ai altceva din care sa-l faci. Cred ca exista un rost in tot ce ti se intampla si ca sa-l vezi trebuie sa te dai un pas in spate si sa privesti cu ochii minti, nu doar cu cei ai sufletului.
Mai cred ca tu poti sa duci mai mult decat iti poti imagina vreodata ca ai fi in stare. Asa ca hai, capul sus! Sigur ai pe cineva langa tine care sa te tina de mana si langa care sa inchizi ochii si sa spui ca vei reusi. Ca nu se poate altfel!

Ganduri

Peste tot pe unde te uiti, vezi barbati cuprinsi de febra lui 8 Martie si de cumpararea cadoului ori, dupa caz, a buchetului de flori perfect. Si dai, si alearga in dreapta si in stanga cu pasi mari si ochii cat o zi de post.

Iar la sfarsitul supliciului barbatii primesc, cel mult, un zambet si un "multumesc" superficial.

Mi-as dori ca femeile sa fie sarbatorite de fiecare data cand au nevoie; de fiecare data cand iubitii lor simt asta.

Imi doresc ca iubitul meu sa nu se straduiasca sa gaseasca trandafirul perfect, ci sa observe de cate ori imi staluceste privirea cand ma intalnesc cu el, cum inima imi bate cu putere si cum timpul si spatiul devin niste cuvinte desuete in comparatie cu starea de bine in care se cufunda inimile noastre.

N-ar fi mai dragut sa celebram asta, si nu o manifestare ce tinde sa se transforme intr-un efort obositor si gol de orice sentiment care l-ar putea face cu adevarat minunat?

Hai sa bucuram azi de iubitii nostri. Si atat.