miercuri, 16 decembrie 2009

Ani de 7


Uite ca mai e putin si se termina si anul asta. A trecut asa de repede incat parca nici nu l-am trait. Din ce-a lasat in urma dupa trecerea lui, pot sa spun ca a fost unul cam urat si cam greu. Multe si gele mizerii s-au perindat prin fata sufletului meu, care le-a dus cu greu si a scapat de ele mai tarziu decat si-ar fii dorit. A mai cunoscut, sufletul acesta al meu, si sentimente negative, simtind gustul deznadejdii, al disperarii, al umilintei si al neputintei, aproape mai mult decat ar fii putut sa duca.

Dar, asa, ca oaze intr-un desert al nebuniei, a primit spre a cunoaste ce inseamna iubirea intr-un stadiu pur si inaltator, cum e generozitatea si cat de luminoasa poate fi bunatatea intr-o zi perfect gri. I-a fost dat sa cunoasca ce inseamna sa nu fie singur atunci cand e trist si cat de bine ii e sa se cuibareasca intr-un alt suflet, mai mare si mai luminos de cat el.

Anul meu personal incepe si se termina cu 7 decembrie. Ii spuneam cuiva drag ca anul asta care a inceput pe 7 trebuie sa fie mai bun, trebuie sa fie cel mai bun din ultimii 7, caci sunt trei in acelasi loc: 21. Incep sa cred ca am avut dreptate, caci deindata ce am pomenit de credinta mea, parca incepe a se colora griul existentei lui cu rosu, mov si verde. Speranta e ca dupa 12 luni sa iasa un curcubeu de toata frumusetea, cel mai reusit din ultimii 7.

O sa ma joc de-a Oscarul si o sa le multumesc tuturor oamenilor dragi si apropiati mie, care mi-au facut zilele un pic mai senine si mai luminoase. Ma inclin adanc in fata lor si ii imbratisez cu drag si dor!

miercuri, 25 noiembrie 2009

Maitre


Asta e ceva e ar fii trebuit sa fac de mult. E tributul meu pentru cineva mult iubit.
" Ardem intens, la fel, dar foarte deosebit. Suntem alaturi mereu, si departe intotdeauna. Luminam fiecare dupa puterile sale, cautanndu-ne printre nopti inexistente sau amanate. Si, iti jur, toate acestea trebuie sa poarte un sens. Pentru ca nu putem fi semne zadarnice ale unei treceri fara petrecere." (Maitre aime)

Intrebari si dorinte

Gata. M-am hotarat sa nu ma mai lamentez atata ca nu ti-am povestit nimic de prea multa vreme. Asa ca o sa incep simplu, cu ceea ce vroiam sa-ti spun. E mai bine asa si mai practic.
Asadar, vorbeam cu cineva drag intr-o zi si ii spuneam ca uneori am nostalgia puternica a altor vremuri, trecute si mutate doar in carti. Nu poti sa-mi spui ca nu ai simtit niciodata ca parca sufletul tau a trait intr-o alta lume, intr-un alt timp, trecut sau poate paralel cu acesta, si ca ai vrea mult de tot sa te reintorci in el, fara sa te uiti inapoi. Priveste adanc in sufletul tau si o sa vezi ca asa e. Ei, uite asa simt eu o puternica nostalgie pentru perioada interbelica si pentru atmosfera si felul de a vietui si de a visa din vremea aceea. Iar asta nu e singura dintre ele...
Ma intreba zilele trecute tot cineva drag inimii mele de ce plang. De ciuda si de neputinta, a venit raspunsul imediat. De ciuda ca nu-mi traiesc viata in totalitate asa cum vreau, ca tot felul de cauze exterioare imi pun piedica, ma trag, ma imping, ma izbesc intr-o parte si in alta, numai sa nu ma lase sa fac ce imi doresc. Tot lui ii spuneam ca nu mai vreau sa stau in bordelul asta imens, ci undeva unde sa simt ca imi traiesc intr-adevar viata, nu ea ma traieste pe mine, asa cum se intampla aici aproape in fiecare zi. De ce nu pot sa stau undeva, oriunde, cu cine mi-e drag sa traiesc, si sa scriu? Sa scriu asa cum n-am mai scris de mult. Si sa citesc...sa citesc... sa citesc...
Da, ai dreptate. Multe intrebari si o mana de nemultumiri incolacite in suflet. Se pare ca inca mai am de crescut. Iar Intelepciunea e din ce in ce mai departe...

joi, 5 noiembrie 2009

Pentru Stefana

Nu pot sa raman pasiva, fara sa-i raspund Stefanei la posturile ei mult prea elogioase la adresa mea, un nimeni intr-un mare bordel.
Ei bine, cum iti spuneam si intr-o discutie online, m-am dat pe langa tine pentru ca am pe langa Cine. Si ma bucur mult ca intr-o mare de jegosenii, mai dau si eu peste o Replica atat de cinica incat sa ma trezeasca din amortire printr-un hohot homeric de ras. Pentru asta si pentru multele glume care risipesc, de multe ori, norii gri de pe cerul sufletului meu, ma inclin cu drag si cu voie buna! Sa dea Domnul sa fie bine si sa fie la cat mai multe dimineti hazlii si seri culturale! :))
Va scriu acum dintr-a doua casa a mea, band un pahar de vin rosu, demisec, si ascultand Queen; alaturi de cel atat de drag inimii mele. Ma cuprinde o stare asa... de beatitudine... de ganduri bune si frumoase, stare pe care v-o doresc si voua intr-o zi ploioasa si trista de noiembrie nehotarat. Cu drag!

luni, 26 octombrie 2009

Lansare


Uite, continui promisiunea povestindu-ti in seara asta, inainte sa ies si eu la o bere, ca tot studentul, despre lansarea de carte a pietenei mele Ana. A fost o lansare mult dorita si planuita, iar realizarea ei ne-a emotionat si ne-a facut tare fericite. A fost frumos.

Cartea se numeste "Umbre si lumini" si contine mai multe nuvele, cateva eseuri si povestiri. O sa gasesti acolo ganduri, idei si sentimente ale unui om care are curajul de a se dezgoli in fata ta si de a-ti vorbi despre el cu sinceritate si cu prietenie. O sa citesti despre oameni si destinele lor, despre temeri, iubiri si suferinte; despre toate lucrurile atat de omenesti care se intampla in sufletul fiecaruia. Prietena mea iti deschide o usa catre un alt univers, diferit si totusi atat de aproape de al tau. Poti sa bagi capul pe usa si sa vezi ce e inauntru. Daca o sa-ti placa, poti sa intri cu totul si sa stai cat vrei; daca n-o sa-ti placa, poti sa pleci oricand. Daca un lucru te invata literatura, acela este sa fii liber, sa faci tot ce vrei tu.

Gata, nu-ti mai spun nimic decat ca in fotografie e prietena mea si o Doamna care se numeste Paraschiva Abutnaritei si care ne-a ajutat mult, mult . Daca vei fii curios, vei citi si vei gandi cu propria-ti inima. Si sigur o sa-ti placa.

luni, 12 octombrie 2009

Despre iubire

Ti-am promis ca o sa revin cu povesti din vacanta si asta o sa fac acum. Nu, nu e prea tarziu in toamna ca s-o fac. Imi e tare bine sa-mi amintesc despre ele intr-o zi atat de ploiasa ca cea care e pe cale sa se sfarseasca.
Unul dintre cele mai frumoase lucruri de care merita sa pomenesc este acela ca am invatat, alaturi de cineva frumos pe dinafara si pe dinauntru, ce inseamna sa fii fericit si sa eternizezi o clipa prin a simti frumos si pur. Ii spuneam intr-o dimineata ca, parafrazandu-l pe Eminescu ( nu e un poet preferat, daca intrebarea asta ti-a venit in minte; pur si simplu s-a intamplat), nu credeam sa invat a iubi vreodata. Iar aceste cuvinte, fiindca au luat fiinta in mintea mea vesnic neincrezatoare, au cantarit aproape cat certitudinea ca Dumnezeu exista. Au venit ca o revelatie a timpului, a clipei si a sentimentului pe care il lasam liber sa ma cuprinda; caruia i-am deschis bratele aidoma unui copil care intinde manutele spre mama ce-l ridica si il strange la piept. Nu credeam si iata ca am primit dovada palpabila cu mainile sufletului. Da, iata ca am invatat.
Frumos si linistit moment prin maretia lui. Inca un motiv printre cateva, din ce in ce mai putine, pentru care merita sa te trezesti dimineata.

luni, 5 octombrie 2009

Revenire

A trecut o luna de cand nu am mai scris nimic in asa - zisul jurnal on line. Am facut o pauza si a fost foarte bine. Acum sunt inapoi in imensul asta bordel. E 7:25 si cum nu pot sa dorm ( de parca m-ar mai surprinde intr-un fel ), m-am gandit ca ar fii bine sa-ti mai povestesc cate ceva; repede fiindca indata trebuie sa plec catre facultatea lui Peste Prajit, sa vad ce-o sa mai fie si anul asta.
Despre vacanta, numai de bine! Una minunata dupa doi ani in care am tras ca un bou la jug, inca nu stiu sigur pentru ce. In lunile ce au trecut s-au intamplat multe lucruri, unele mai vesele, altele destul de triste. Despre ele promit sa revin in zilele viitoare, caci peste cateva ar fii mare pacat sa trec fara sa le pomenesc.
Una peste alta, trebuie sa ma pregatesc de plecare. Vroiam doar sa-ti spun ca am revenit. Nu cu forte proaspete, cum suna cliseul asta urat, ci cu dor de casa si de oamenii mei, cu sila pntru bordelul asta unde trebuie sa mai bantui vreo doi ani si cu o bocelcuta cu cateva vise si vreo doua sperante. Da, curaj, mi-as spune si ti-as spune la inceput de toamna ploioasa si neprimitoare.

marți, 4 august 2009

Despre trofee

Vorbeam mai devreme cu Stefana, colega mea de grupa, si ii spuneam cat de bine este acasa, in sanul Avraamului meu. Cu toate ca am fost tare agitata in ultima vreme si nu prea am citit cat mi-am dorit, perioada asta e pentru mine foarte relaxanta.
Si, cum bine stii, cand ai mai mult timp la dispozitie, privesti cu atentie in jurul tau, sa vezi ce si cum se mai intampla. Ce constati nu e intotdeauna la fel de frumos pe cat te-ai fi asteptat sa fie. Astfel, vezi ca oameni pe care ii stiai intr-un fel se schimba. Ca manipularea e cel mai des utilizat mijloc in care iti atingi scopurile si ca ii manevrezi pe ceilalti dupa cum ti se schimba starea de spirit. Ca ti-ai dori sa nu mai cresti. Sa te opresti undeva pe la varsta de saptesprezece ani si sa ramai acolo mereu. Ca viata devine uneori atat de grea incat vrei ca timpul sa se opreasca in loc si sa se puna in miscare atunci cand o sa fii tu pregatit sa-l infrunti. Ca parca nimeni si nimic nu mai are rabdare cu tine, iar tu trebuie sa ai cu ei, caci fiecare are ritmul sau propriu, din care parca nu e cinstit sa-l scoti.
Ma opresc in loc si privesc. Imi vine sa inchid ochii, fiindca ce vad ma contrazice crun si ma acuza."Un tragator cu mana pe tragaci.\ Tot trag in sus si ma lovesc pe mine.\ Sunt falnicul trofeu ce in vitrine\ Sta impaiat de mesterul dibaci." E o strofa dintr-o poezie a lui Sorescu. Nu mai stiu cum se numeste, dar descrie bine starea sufletului meu.
Peste tot numai trofee impaiate...

vineri, 17 iulie 2009

Despre trait

Iar am lipsit cam mult din peisajul asa- zisului jurnal al meu on line. Insa am avut de facut ceva important: am Trait. Da, asa cum ai citit. Am trait pur si simplu viata asta pe care am primit-o cadou intr-un mod miraculos. Am privit viata dintr-o alta parte si am muscat-o pana la os. Si mi-a placut. Pe masura ce muscatura de adancea tot mai tare, ieseau la iveala esente, arome neintalnite pana acum. Se amestecau intr-un cocktail ce devenea nepamantesc, aproape de nebaut.
Pentru prima data dupa multi ani am stat si m-am scaldat in suc propriu. Mi-am lasat mintea sa zburde libera pe unde i-a placut. Mi-am dezlegat la ochi sufletul si l-am lasat sa-i deschida mari si sa se bucure de imbratisarile, de zambetele dulci ale diminetilor calde si ale serilor reci. Am vazut ca se poate trai si altfel decat stiam eu, decat incercasem timid sa fac de obicei. De fapt, nu exista de obicei. Exista doar oameni si oameni. Individualitati care isi creaza o lume dupa chipul si asemanarea lor in care se refugiaza cand nu mai pot , cand simt ca se sufoca. Si e bine si frumos sa fie asa.
Stii, cred ca ar trebui sa-ti iei si tu din cand in cand ragazul de a-ti construi o lume asa cum iti doresti. Sa ai ceva, undeva, in care sa te refugiezi, sa fugi si sa te ascunzi de mizeria in care esti fortat sa stai in fiecare zi. Sa fie doar al tau, parte din tine. Atat si nimic mai mult.

miercuri, 24 iunie 2009

Un lucru deosebit




Am revenit dupa o absenta de o saptamana si jumatate din insemnarile caietului foileton cu iz de jurnal on line. In tot timpul asta am ratacit mai mult aiurea prin circul dambovitean din care n-am reusit sa scap week-end-ul trecut, din nefericire pentru mine.


Ca sa trecem in revista lucrurile care mi s-au intamplat, am inceput practica la CharityGift.ro, un magazil on line de unde poti sa cumperi o multime de lucruri interesante si dragute, iar o parte din valoarea produselor sunt directionate spre fundatii si implicit, spre oamenii care au nevoie de bani. Partea ce mai frumoasa este ca totul se bazeaza pe voluntariat. Inainte sa le trimit CV-ul meu, m-am uitat pe site si am hotarat ca merita sa intru si eu in comunitatea lor fiindca acesta se bazeaza pe un principiu dupa care ma ghidez ce ceva timp: acela de a darui din prea plinul inimii tale, fara a astepta nimic inapoi. Trebuie sa ai incredere in legea compensatiei universale si in faptul ca astfel sufletul tau se va lumina cu un mm mai mult.


Eu spun ca impreuna se pot realiza niste lucruri bune, pozitive, care te ajuta sa iesi pentru o gura de aer, din mocirla banalitatii unei vieti pe care uneori te limitezi sa o traiesti ca o amiba. Hai, fa un efort si intra pe site. Ofera-ti ocazia de a vedea ceva deosebit!

vineri, 12 iunie 2009

Despre marturisire


Ma gandeam mai devreme la cat de bine poate face cuiva marturisirea. Inca din adolescenta frageda petrecuta in sanul lui Avraam cu nasul printre carti, am dar peste cel care a devenit scriitorul meu de capatai: Fiodor Mihailovici Dostoievski. In cartile lui am intalnit pentru prima data motivul literar al confesiunii. La inceput mi s-a parut usor patetic, in sensul american al cuvantului; dar forta si profunzimea ei a fost ca o lovire concomitenta peste fata a zeci de palmi. Internalizand-o si asumandu-mi calitatea de om si nevoia aferenta de confesiune, mi-am dat seama de adevarata sa importanta si greutate.

De ce greutate, m-ai putea intreba. Ei bine, pentru ca orice marturisire reprezinta o povara pe care cel care o face o transfera celui care il asculta, zambind la sfarsit fiindca se simte mai usor, mai eliberat. E ca pietroiul acela dintr-un monolog al "demonilor " lui Dostoievski, care iti atarna deasura capului si pe care il poti curma prin sinucidere. Sigur, aici te debarasezi de povara lui prin marturisire. Cred ca ea merita o atentie mai mare din partea ta fiindca e o forma de a crea punti intre suflete. Cu ea poti mangaia, elibera, apropia, empatiza si , pana la urma, fi un om viu, adevarat. Ai putea sa incepi citindu-l pe Dostoievski.

Da, pornisem discutia de la faptul ca mi-a fost asa de bine acum cateva zile, cand stateam la o terasa prin centru orasului si palavrageam despre o alta lume, aceea interioara, plina de imagini, vise ganduri si sentimente. Nimic nu poate fi mai dulce decat o marturisire in fapt de seara, in fata unei priviri cristalin de oceanice...

miercuri, 10 iunie 2009

Radu


Cu acesta postare inchei darul facut Oamenilor Mei. Ca un perpetuum mobile ce va dainui in sufletul lor ceva timp de acum incolo, va voi povesti acum despre un prieten drag, de care ma leaga multe amintiri vii, frumoase.

Cand l-am vazut prima data acum trei ani la festivalul de teatru de la Vatra Dornei, am crezut ca e ceva neinregula cu el si am sperat ca nu va trebui sa-l vad prea mult; iar el a spus ca trebuie sa fiu o acritura(ei, una draguta, dar tot acritura!) :)) Insa au fost de ajuns cateva propozitii schimbate pentru ca intre noi sa se lege o prietenie stransa, pe care nici distanta, nici faptul ca ne vedem rar si putin nu a reusit sa o disipeze. Lucrurile care ne unesc acum si in alte vieti viitoare sunt : marea iubire pentru teatru, pentru literatura, pentru arta in toate formele ei; pasiunea pentru scris si dorinta profunda de a Cunoaste si de a Intelege, de a nu ucide cu mintea tainele pe care le intalnim "in flori, in ochi, pe buze ori morminte". Radu, ca despre el e vorba, e un actor minunat, extrem de talentat, cu atata energie si daruire pe scena incat putini sunt cei care il vad si care nu doresc sa-i stranga mana dupa spectacol. Aflati mai multe lucruri de aici http://ludic.wordpress.com/ sau de aici http://ludic.ro/.

De la Radu am invatat ce inseamna daruirea, iubirea pentru scena si pentru viata, bucuria de a trai, de a fii viu si mereu vesel. Si multe alte lucruri pe care , poate, o sa le aflii odata...

Da, iata ca aici se termina protipendata Oamenilor Mei, pe care vreau sa-i asigur, inca o data, de afectiunea si atasamentul, iubirea si daruirea cu care mereu o sa ma gandesc la ei si cu care o sa-i asez pe umarul meu drept. Ma inclin.

miercuri, 3 iunie 2009

Oana


Acum, de pilda, iti vorbesc din fata unui calculator, acompaniata de finutul meu, bebe Cata. DA, am ajuns acasa dupa o luna de circul bucurestean si nici nu-ti poti inchipui cat de bine imi e! Asta e sanul Avramului meu, etern si minunat, indiferent de cat de blamat ar fi oraselul asta mic in care parca nu se intampla niciodata nimic.
Acum o sa-ti povestesc despre o alta prietena de a mea, care ieri m-a sustinut intr-0 chestiune delicata. Dar nu neaparat din cauza acesta am hotarat sa-ti vorbesc despre ea, ci pentru ca aseara, stand in compartimentul cuseta in drum spre Dorna, ma gandeam ca ea e printre foarte putinii oameni care ma primeste la el in casa cu mare drag; cu care pot sa stau de povesti doua zile fara a epuiza jumatate din subiecte; a carei mancare are acelasi gust ca aceea facuta de mama; care si-a luat responsabilitatea de sora mai mare, atributiune pe care si-o exercita cu mare umor : )). Oana, ca despre ea este vorba, alaturi de Gabi, iubitul ei, au fost alturi de mine de fiecare data, cu mult haz si iubire.
Pentru cum e ea si pentru cum ma face sa ma simt alaturi de ea de fiecare data cand ne vedem, ma inclin si o alatur celorlalti Oameni ai Mei. Cat de curand o sa o si vedeti intr-o fotografie atasata cuvintelor mele neinsemnate. Pana atunci, nu va ramane decat imaginatia pentru a va o contura pe Oana in minte... Ceea ce nu e putin lucru.

miercuri, 27 mai 2009

Nadina si eu


Am lipsit cam mult din peisajul propriului jurnal online, insa absenta e una motivata, te asigur. Gata, am terminat cu lamentarile si trec la urmatoarea persoana despre care vreau sa-ti povestesc.

Prima imagine care imi vine in minte despre intaia oara cand am vazut-o e de pe holurile liceului "Ion Luca", imbracata in negru, cu un pulover atarnand talamb si cu parul lung, desfacut. A doua amintire e de la teatru. Ne adunasem pentru "Vin americanii" a lui Dinu Mihai si am zarit-o intr-un colt, stat timid intr-un cot, cu privirea ratacind pe pereti fiindca nu cunostea pe nimeni din vechea distributie cu care mi-am facut eu debutul de amator in teatru: "Destepta pamantului" de Victor Ion Popa. Nici nu stiu exact cum s-a creat legatura dintre noi. Cred ca in cel mai firesc mod posibil. Si de atunci se permanentizeaza si se solidifica o prietenie de peste 3 ani, daca nu ma inseala memoria. De la Nadina, ca despre ea e vorba, am invatat ca nu trebuie sa te dai batut, sa renunti la planurile si la visele tale indiferent de obstacolele care ti se asaza in cale; ca intr-o mana de om incape un suflet de urias care poate darama orice ii apare in fata; ca trebuie sa Crezi ca sa ti sa se intample; si ca, asa cum imi spune cateodata: "Nu exista nu pot, exista nu vreau."

Am fost asa de mandra de ea cand am vazut-o la Iasi cantand pe o scena mare, in fata a catorva sute de persoane incat abia mi-am incaput in piele. Da, in caz ca am omis sa-ti spun, Nadina mea e un mare talent muzical, iar ca sa te convingi intra pe blogul Moldavia Folk din stanga paginii! O sa inchei istorioara cu un gest foarte dulce pe care l-a facut pentru mine: m-a asteptat la intoarcerea mea din Republica Moldova cu supa de pui, care avea gust exact ca cea de acasa, de la Dorna... Nici nu-ti inchipui cat de mult a insemna asta...

Gesturi si dragoste, din partea "Oamenilor Mei"...

luni, 18 mai 2009

Ana si eu


Continuand ideea, azi o sa-ti povestesc despre altcineva dintre "Oamenii Mei", alturi de care mi-am petrecut multe zile fericite.

Daca ai vedea-o pe strada, sigur ai intoarce capul dupa ea, intrebandu-te de unde a iesit tipa asta asa de frumusica si cum de ai ratat-o pana acum. Inca de la prima privire, iti inmoaie genunchii ochii aceia mari si blanzi; te debusoleaza zambetul sincer si strangerea puternica de mana atunci cand se prezinta. Ana, ca despre ea e vorba, e una dintre cele mai apropiate si mai dragi prietene, despre care am hotarat sa-ti vorbesc azi. Ne stim atat de bine incat de fiecare data cand ne intalnim la o sticla de vin rosu ( bautura noastra nelipsita de la fiecare intalnire de amor, cum bine am numit -o noi ), nu e nevoie de multe cuvinte pentru a se infiripa si a se revela legatura aceea la nivel spiritual pe care foarte putini o au, despre care multi nici nu-si imagineaza ca ar putea exista. Mi-e tare dor ( si stiu ca si tie, Ana, ti-e la fel) de discutiile noastre din dupa-amiezile lungi din perioada liceului, despre cate-n luna si-n stele; si mai mult despre ce si cate or mai fi prin sufletul omenesc; despre literatura ( de la antici pana la contemporani); despre filosofia lui Platon pana la Camus si Sartre (preferatii nostri)!; despre viata si moarte, iubire si prietenie - a noastra in mod special, care rezista si se fortifica odata cu trecerea timpului, in pofida distantei, exact asa cum si anticipasem intr-o dupa-amiaza calda de vara, pe o banca, in parc. Si despre toate cate ne mai treceau noua prin minte.

In virtutea acelor vremuri si ale acelora care or sa vina; in virtutea tututror lucrurilor pe care ea m-a invatat si a prieteniei care ne uneste, pe amiaza aceasta i-0 dedic ei, asa cum ar fi trebuit sa fac mai de mult. Aceeasi dedicatie pe care i-am lasat-o pe cartea cu vorbe de duh spuse de Enstein, acum 1 an (iti mai aduci aminte?), o s-o scriu si aici. E dictonul care ne insufleteste de fiecare data cand ne apucam de scris. Da, o sa - ti spun doar atat: "Verba volant, scripta manet" .

joi, 14 mai 2009

Viata noastra. Tina




Cum aseara iti promisesem ca o sa-ti mai povestesc despre "Oamenii Mei" si acum am cateva minute pana sa plec, pe dimineata asta o sa o sarbatoresc vorbind despre prietena mea de-o viata:Tina. E cea mai lunga relatie de prietenie pe care o am: generala, liceu, facultate. Insumate, dau cam 10 ani. De multe ori glumeam spunand ca suntem ca intr-o casnicie, ne cunostem prea bine si ne iubim prea mult ca sa lasam ceva sa intervina intre noi. Nu ne-am certat niciodata.


Nu pot sa-ti enumar toate lucrurile pe care le-am invatat de la ea. O sa-ti spun doar ca am crescut impreuna si am invatat sa ne respectam parerile, chiar daca nu eram de acord cu ele; sa ne sprijinim si sa ne sustinem reciproc. De la ea am invatat ce inseamna prietenie, iubire, rabdare, intelegere si multe multe altele. De multe ori mi-e un dor ingrozitor de dupa-amiezile petrecute la ea acasa mancand bomboane ( preferatele ei, alea care se topesc si au crema in mijloc), band ciocolata calda si povestind cate-n luna si in stele; de diminetile de primavara, vara, toamna, iarna, cand o asteptam cate 5 min ca sa mergem impreuna la liceu; de petrecerile, plimbarile, testele de la scoala si tot ce faceam cu ea, pentru ea, alaturi de ea. Nu stiu daca ai simtit vreodata ca iubesti un om atat de mult incat ai putea face orice pentru el. E sentimentul acela total, care te integreaza si in interiorul caruia nu mai exista altceva decat frumusetea si armonia a doua caractere distincte care au invatat sa se imbine, formand unul.


Da, ai dreptate, cuvintele mele sunt atat de nepricepute in a zugravi tot ce mi se perinda prin fata ochilor atunci cand o evoc pe Tina, incat o sa trec sub tacere "viata noastra", ca sa ramana doar a noastra; si ma opresc aici.

miercuri, 13 mai 2009

Nino



Zilele trecute vorbisem la telefon cu un prieten foarte drag si neasteptat de apropiat, avand in vedere ca nu ne-am vazut de peste 4 ani. Tipul despre care iti spun face parte dintre cei cativa oameni care mi-au marcat existenta in cel mai bun si mai frumoos mod posibil. M-a ajutat sa-mi creez stalpi de sustinere in perioadele in care pluteam deasupra unor ape tulburi; mi-a devenit prieten si punct de referinta in momentele in care atingeam fundul propriilor neguri; a stiut mereu ce si cum sa-mi spuna ca sa ridic fruntea din nisip si sa vad ca soarele inca mai straluceste pentru mine.

Intalnirea nostra a fost o coincidenta sau un lucru hotarat de cineva de sus pentru mine. Nu-ti spun intreaga poveste pentru ca vreau sa o pastrez intacta, ca pe o punte de legatura, ca pe ceva doar intre mine si el; iti spun numai ca tot ce am povestit noi atunci mi s-a intiparit adanc in minte si mi-a folosit in tot acest timp. Si inca ma mai ajuta. Presupun ca te-am facut curios sa stii cine e, desi citind randurile de mai sus ti-ai dat seama; insa pentru ca toate cele pe care ti le-am spus trebuiau sa poarte un nume, acesta e Nino Nonis. E cel mai bun MC din cati cunosc eu; si ca sa te convingi ca nu spun asta pentru ca e prietenul meu, intra aici: http://www.nino-nonis.ro/

Da, in timp ce-ti vorbeam, ma gandeam ca urmatoarele postari vor fi despre oamenii mei. E timpul sa le amintesc cat de importanti sunt pentru mine. Merita asta. E timpul pentru Prietenie.

vineri, 1 mai 2009

Au innebunit salcamii



Primul gand care mi-a venit in minte in dimineata asta in care stateam pe balcon cu o cana de ceai in fata (mai nou, ceaiul e la marea cinste a stomacului meu nazbatios) si cu niste cursuri absolut plicisitoare in maini, a fost " Au innebunit salcamii! Si tu-mi ceri sa fiu cuminte..." Asta din cauza copacilor care se miscau intr-un balans frenetic si isi contorsionau ramurile in toate felurile.


Nebunia lor era atat de fascinanta incat m-am oprit si ma uitam la ei. Vantul facuse ca totul sa o ia razna in jur. Respiratia oamenilor se contopea cu praful ridicat in aer; fetele lor erau pictate cu ingrijorare, tristete si particole de materie poposite din intamplare pe nas, pe buze, pe gene, pe degete... Iar TU, oricine ai fi, imi ceri sa fiu cuminte. Sa-mi beau linistita ceaiul, sa invat ineptiile unora care nu si-au gasit altceva mai important de facut decat sa le scrie, sa contemplu de la fereastra la agitatia de afara, sa gandesc frumos si pozitiv, sa continui sa privesc la nori jucausi, sa rambesc soarelui aidoma unui prieten pe care nu l-am mai vazut de ani, sa ma prefac a nu auzi cum gandurile mi se izbesc de peretii mintii, producand scantei, sa ma mint ca nu simt cum imi vine sa las balta tot si sa plec unde-oi vedea cu ochii...


Au innebunit salcamii... iau TU nici macar nu esti aici ca sa-i vezi...

joi, 30 aprilie 2009

Vacanta si dragoste


Da, asa e. Recunosc si imi fac mea culpa. N-am mai scris de nepermis de multa vreme. Asta fiindca am fost acasa si m-am bucurat de vacanta, fara raspuns la mail-uri, convorbiri nesfarsite pe Mess si prostioare de genul acesta.

Nu prea stiu ce pot sa-ti spun acum, dupa ce m-am dezmeticit putin in zumzetul innabusitor din orasul gri - prafuit. Dupa cum te-ai obisnuit, nu pot sa scriu decat despre mine si, uneori, despre ceilalti; pentru ca nu ma pricep sa vorbesc decat despre lucrurile pe care le cunosc ( din ce in ce mai putine, din pacate). Din rubrica " Ce-am mai invatat noi in ultima vreme" , marturisesc faptul ca am inteles, cam tarziu, ce inseamna cinci minute de fericire linistita, in compania persoanei care iti e atat de draga incat uneori ti se opreste respiratia cand te ia de mana. Am savurat cu toata fiinta momentele petrecute alaturi de ai mei, in care m-am simtit ca la patru ani, protejata si foarte iubita. Stii, sentimentul acela ca te reintorci la copilaria pe care o credeai de mult pierduta; iar cand o regasesti, ori cand ti se iveste de undeva din strafundurile sufletului, parca nu-ti vine sa crezi...

M-am bucurat mult sa stau in preajma oamenilor mei, dragi si apropiati. Am primit mult in saptamanile astea in care am lipsit de pe jurnalul on line. Am dat la fel de mult si am sarbatorit diminetile insorite alaturi de pasarile care imi cantau la geam si dupa-amiezile caldute jucandu-ma cu finutul meu ( bebe Cata), care are 5 ani si cu care ma mandresc. E un copil destept si frumos. Poate o fi semanand cu mine...

Da, o vacanta meritata. Putin dureroasa, dar plina de farmec.

vineri, 10 aprilie 2009

Usi intamplatoare

Ma gandeam azi in drum spre casa la o intamplare de pe la sfarsitul lunii octombrie, despre care povestisem cu o colega ceva mai devreme, si la faptul ca un lucru ce parea atunci extrem de banal ( un concert Luna Amara in Fire) s-a transformat intr-unul decisiv. Daca renuntam sa caut barul prin ploaie cu niste colegi, asa cum imi doream atunci; daca nu deschideam usa aceea cu margini maronii, viata mea ar fi fost, probabil, cu totul alta. Uite cat poate schimba o usa deschisa...
Oare ce-as fi facut acum? Care ar fi fost starea mea sufleteasca?
Habar n-am... Stiu doar ca uneori mi se intampla sa ma intreb daca exista destin sau doar coincidente. Daca unele lucruri trebuie sa se intample sau sunt doar consecintele deschiderii unei usi ce desparte doua lumi. Care ar fi rostul unor intamplari?
Nu ti se intampla cateodata sa te intrebi de ce banalitatea e, de fapt, atat de importanta? De ce pasii iti sunt condusi catre directii pe care nici nu le banuiesti? Mie da. Destul de des...
Da, asa e... Prea multe intrebari pentru dupa-amiaza atat de insorita si de prietenoasa. Lucrurile se intampla. Viata se intampla. Si atat...

miercuri, 8 aprilie 2009

Veacul secundei

Se trezeste dimineata zambind dulce la soarele caldut, ce o scalda in lumina. Cu raze timide se joaca pe pielea ei fina, deseneaza aiurea forme geometrice abstracte. Pare a nu avea un scop anume. O face asa, doar de amuzamentul jocului. Pe chipul inca somnoros ii apare un suras abia conturat. Inchide ochii la loc. Ii pare rau ca visul s-a terminat ...Era atat de placut in lumea aceea asa diferita de asta... Se facea ca era alaturi de barbatul acela cu privirea oceanica si maini puternice, cu care se intalnise cu o seara inainte.
Mda, intalnirea de aseara... Il asteptase mult fiindca gresise drumul spre ea. Il asteptase nerabdatoare, cu inima palpitand intr-un dans frenetic. Il asteptase luandu-si o mina serioasa, preocupata. Doar ochii ii scaparau de sub borul palariei negre pe care si-o potrivea mereu pe frunte. Il asteptase inca de dimineata... acum era seara si fiecare celula din trupul ei vibra, urla, tropaia. O nerabdare viscerala ii strabatea corpul, o mie de ganduri o strabateau ca niste sageti de jad. Totul se precipita in mintea ei cu o viteza uimitoare. Doar timpul parea ca se opreste, ca se agata de fiecare secunda nelasand-o sa plece, ca prelungeste asteptarea la infinit, facand-o de nesuportat.
Asta pana l-a zarit sosind. Un zambet a fost de ajuns. Fata i s-a iluminat. Noptea s-a umplut de culorile curcubeului. Tot ce simtise pana atunci disparuse ca si cum nici n-ar fi existat. Poate ca, intr-adevar, nimic n-a existat pana in clipa in care, la orizont, s-a vazut marea...

miercuri, 1 aprilie 2009

Clipe si povesti

In dimineata asta cineva imi spunea ca scriu prea rar pe blog. Asa e. Imi fac mea culpa si incep sa-mi plimb degetele cam lenese dealungul tastaturii in cautarea unor idei demne de povestit.
Si cum pofta vine scriind, iar mintea mea continua sa tanjeasca dupa liniste si pace, mi-am amintit de week-end-ul petrecut afara din Bucuresti, cu niste prieteni. A fost atat de relaxant si de frumos incat nu-mi venea sa ma intorc....
Ma gandeam zilele trecute la cat de bine si de reconfortant e sa ai locul tau, oaza ta de liniste in care sa te intorci dupa o saptamana de teme idioate si alergatura dintr-o parte in alta, si somn prost si agitat, si dimineti somnoroase si seri imbacsite de fum de tigara. Sambata am fost matinala, ca de obicei, cu toate ca nu dormisem decat cateva ore. Mi-am facut o cafea tare si aromata, asa cum imi place, si am iesit pe balcon, de unde se vedeau un deal inverzit si cateva case. In balcon erau cateva ghivece cu flori, pasarile cantau vesele si orasul parea ca abia se trezeste la viata... Eram coplesita de senzatia aceea ca timpul isi incetineste goana, ca tot ce era in jurul meu se asemana cu inceputul unui roman interbelic... Ca faceam parte dintr-o poveste pe care, ciudat, nu o facusem eu, ci luase nastere cu de la sine putere si se construise in jurul meu, ma invaluise si ma sedusese intr-atat incat nu mai vroiam sa vad care va fi continuarea. Vroiam sa se opreasca acolo. Sa spun :"Timpule, opreste-te! Eu cobor aici." De mult nu mai incercasem sentimentul acela de fericire in cea mai pura si mai simpla forma pe care o poate lua . Imi simtea sufletul plutind liber in jurul meu, descatusat de orice bariere. Am inchis ochii si am ramas asa, imobila intr-un spatiu atemporal pana cand am auzit o voce care ma striga. Atunci a aparut un alt personaj, pe care povestea la primit zambind, cu bucurie, ca si cum il asteptase de mult, ca si cum sosose la momentul potrivit, ca sa intregeasca universul, ca doi sa devina unu, punctul din care a luat nastere Totul.
Ce frumos se impletesc povestile intr-o forma numita viata. O forma improprie, cu multe lipsuri si imperfectiuni. Dar ce mai conteaza forma, cand lucrurile adunate acolo sunt asa de frumoase si de luminoase. Imi aduc aminte de versurile lui Sorescu:" Am zarit lumina pe pamant/ Si m-am nascut si eu/ Sa vad ce mai faceti/ Sanatosi? Voinici?/ Cum o mai duceti cu fericirea?"

marți, 24 martie 2009

Dansul ielelor


Intr-o dupa-amiaza trista si nesfarsita de final de martie ma gandeam la cum vin dezamagirile peste tine fara macar sa le treaca prin minte sa te anunte. Nu le intereseaza ca poate n-ai chef de ele, poate esti deja incruntat si angoasat. Vin in viteza, deschid cu putere usa si o lovesc de baierele sufetului tau cu neobrazare. Iti izbesc una in plina figura ca sa te trezasca rapid, in caz ca te prefaceai ca nu le-ai observat. Se instaleaza in mijlocul incaperii si incep sa-ti arunce lucrurile intr-o parte si-n alta; sa le tranteasca de toti peretii si sa le faca mii de bucatele. Zgarie peretii cu unghiile lor purulente, ranjind tamp la tencuiala proaspata care se desprinde bucata cu bucata si pe care o calca in picioare. Deschid ferestrele, geamurile se sparg, cioburile zboara in toate partile. Scot usa din balamale si o arunca intr-un colt. Incep sa urle ca niste descreierate si sa se invarta intr-un joc nebunesc al ielelor.


Iar tu stai. Te uiti neputincios la ce fac. Parca nu-ti vine sa-ti crezi ochilor; esti legat de maini si de picioare. S-au asigurat bestiile inainte ca o sa stai potolit si n-o se le strici nebunia. Le privesti livid, cu ochii mari si rosii de atata plans. Iti vine sa urli de durere, dar sunetul ti se pierde undeva, pe drumul dintre gand si rostire. Ramai mut si orb si surd. Te dor incheieturile de la funia care le strange atat de tare incat incepe sa se coloreze cu picaturi de sange. Inchizi ochii si te rogi sa plece cat mai repede. Sa te lase in pace cu nefeicirea ta. Fiarele! Abia iti facusesi curatenie. Abia te linistisesi si au si aparut sa strice tot. Intre timp, simti o pala de vant suierand si auzi in departare hohotele unui ras spart. Stii ca au plecat. Gata. Delirul s-a terminat. Deschizi ochii si nu-ti vine sa crezi. Da, e mai rau decat data trecuta. N-a ramas mai nimic. Iti tii capul in maini si te sprijini de o bucata de perete inca intreaga. O sa te apuci sa faci ordine mai tarziu. Acum abia inveti, din nou, sa respiri...

luni, 16 martie 2009

Anca


Citisem cu cateva zile in urma suplimentul de la Jurnalul National dedicat Ancai Parghel. Imi pare atat de rau ca a plecat intr-o lume mai putin vesela inainte de vreme... regret ca n-am avut ocazia sa o ascult si poate sa o cunosc... Dupa ce am inchis ultima pagina a ziarului am ramas suspendata undeva in aer, gandindu-ma la ce spusese candva maitre Vieriu, parintele meu spiritual, si anume ca suntem prea atenti la lumina si prea neatenti la iluminari. Cred ca Anca era un om iluminat. Oare cati dintre noi vor ajunge sa-si simta spiritul atat de liber incat sa poata Iubi neconditionat, sa poata Ierta tot si sa poata Crede? O intrebare pentru care inca mai caut raspuns...


M-a facut sa ma gandesc unde ma aflu eu pe drumul spre luminare; la cat mai am de mers si la cum a fost calatoria pana acum; la cat de importanti sunt Oamenii pe care ii primesc drept cadou din cand in cand, atunci cand mai ratacesc drumul; la cat de norocoasa sunt ca nu calatoresc de una singura, ca inca mai am cui sa spun "te iubesc".


Habar n-am daca o sa ajung la iluminare, nici nu stiu daca merit asta. Stiu doar ca ma bucur de drumul pe care il fac... si ca inca mai pot sa sarbatoresc zambind diminetile senine si apusurile romantice fiindca am din ce in ce mai putine; ca inca mai pot Fi.

vineri, 13 martie 2009

O intamplare de la ferestra

Stateam intr-o seara la o masa, intr-un bar oarecare pierzand vremea. Ma uitam in jur plictisita. La un moment dat am vazut ceva care mi-a atras atentia. La o masa de langa fereastra statea o femeie. N-am vazut-o cand a intrat, ci putin mai tarziu. Imi atrasese atentia bolul din fata ei in care amsteca din cand in cand. Plangea. Lacrimi mari ii siroiau pe fata chinuitor de rece. Era satena, cu parul putin ravasit, cu niste ochi mari si caprui in care se citea o tristete sfasietoare. Vedeai un mare vid care ii cufundase sufletul in adancimi de unde parca nu putea s-l scoata. Privea strada ca si cum din secunda in secunda ar fi trebuit sa apara cineva, poate chiar El, care sa o prinda usor de mana, sa ii zambeasca si sa ii spuna ca agonia a luat sfarsit. Dar strada continua sa ramana pustie. Intunericul cadea greu peste casele singuratice de peste drum. Cand trecea cate un om ratacit, il vedeai ingropandu-si mai adanc fata in fular si incovoindu-se de parca o greutate imensa si nevazuta ii apasa umerii si nu-l lasa sa stea drept.
Pentru o secunda si-a intors capul spre mine si am vazut in ochii ei "ceva" ce a facut ca un sentiment apasator sa-mi patrunda in suflet, adanc, si sa ramana lipit acolo, chinuitor. Privea fereastra ca pe o granita intre doua lumi. Putea sa aleaga renuntarea, izolarea in palatul ei de clestar in care n-ar intra nimeni care sa o faca sa planga. Iar viata ar fi ocolit-o cu mandrie, fara sa-i pese ca exista, fara sa se razgandeasca sau sa se intoarca din drum. Statea asa, sprijinita intr-un cot, cu capul inclinat spre stanga. Parea ca ezita, ca ii e teama sa treaca dincolo de ferestra. Ii era teama ca viata sa n-o strivesca. Daca o sa treaca prin ea si o sa-i ia tot, asa cum mai facuse odata? Sa plece din ea si sa o lase fara nimic. Daca o sa ramana pustiita asemenea unui desert peste care domneste o noapte polara? Daca viata va fi ca o furtuna de toamna tarzie care rascoleste tot, pana la ultimul bulgare de pamant, pe care il duce cu ea in departari de neinchipuit... Daca o sa stearga tot cu un burete inmuiat in otet, care lasa in urma rani deschise, purulente... Daca trecerea ei va deschide hauri infricosatoare cu ranjete stirbe, cu ochii scosi din orbite, cu degete viermanoase... Tinea mana inclesata pe paharul din fata ei de parca ar fi fost cuprinsa de o frica paralizanta din crestet pana-n talpi, care ii gatuia respiratia. Care ii oprea bataile inimii.
Mi-am intors privirea de la spectacolul mut. Mi-am terminat bautura, m-am ridicat si am plecat. Totul devenise insuportabil de apasator. Probabil ca nu ma voi mai intoarce niciodata. Amintirea unor picaturi de cristal cu gust de cenusa si unor maini uscate strangand un pahar in fata unei ferestre intunecate e destul. Poate chiar prea mult.

miercuri, 11 martie 2009

Oaza


Am vazut in dimineata asta pe site-ul Bad or Good, pe care il vizualizez in fiecare zi, o fotografie absolut superba care ilustra o oaza ideala in care sa te adapostesti si de unde sa nu mai pleci.

Asta m-a dus cu gandul la faptul ca fiecare dintre noi are nevoie de propria lui oaza in care sa se refugieze ori de cate ori simte ca nu mai poate. De cate ori se simte sugrumat, obosit, tracasat, deprimat. Oaza ar putea fi acasa, locul acela in care abia astepti sa ajungi si in care, atunci cand intri pe usa, iti raman afara toate mizeriile care s-au agatat de tine in toata ziua pe care ti-ai pierdut-o pe afara. Ar putea fi persoana pe care o iubesti, care te echilibreaza si pe care atunci cand o vezi ti se lumineaza privirea, iar totul devine mai usor; orizonturile se deschid altfel in fata ta. Ar putea fi pur si simplu un colt din mintea ta sau din tine insuti, asa cum spunea foarte fain un tip la un moment dat ca "imaginatia umple golurile existentei noastre". Sau, ar putea fi orice. Oaza are consistenta unei plasteline care in mana ta ia orice forma; iar atunci cand te-ai plictisit o strici si face altceva. Ce bine ca am primit si imaginatia la pachet atunci cand am intrat pe usa lumii asteia!

Ce bine ar fi daca ti-a lua ragazul, intr-o dimineata luminoasa, de a-ti modela oaza! Seara s-ar putea sa ai atata nevoie de ea...

marți, 10 martie 2009

Ganduri despre tine

Ma intrebam aseara de ce ti se intampla, la un moment dat, niste lucruri asa de triste si de dificile incat simti ca deasupra ta atarna greu un pietroi sisific.Poate pentru ca viata te obliga sa platesti niste polite pe care i le datorai. Poate fiindca ca la sfarsitul chinului te asteapta ceva asa de frumos incat tot efortul de pana atunci a meritat.
Mi-a spus mie cineva, odata, ca viata iti da si lucruri urate pentru ca le poti duce si pentru ca trebuie sa te folosesti de ele ca sa cresti. Si ca lucrurile usoare sunt pentru prosti, iar cele grele si frumoase sunt pentru destepti. Mai citisem undeva ca trebuie sa faci bine din rau fiindca nu ai altceva din care sa-l faci. Cred ca exista un rost in tot ce ti se intampla si ca sa-l vezi trebuie sa te dai un pas in spate si sa privesti cu ochii minti, nu doar cu cei ai sufletului.
Mai cred ca tu poti sa duci mai mult decat iti poti imagina vreodata ca ai fi in stare. Asa ca hai, capul sus! Sigur ai pe cineva langa tine care sa te tina de mana si langa care sa inchizi ochii si sa spui ca vei reusi. Ca nu se poate altfel!

duminică, 8 martie 2009

Ganduri

Peste tot pe unde te uiti, vezi barbati cuprinsi de febra lui 8 Martie si de cumpararea cadoului ori, dupa caz, a buchetului de flori perfect. Si dai, si alearga in dreapta si in stanga cu pasi mari si ochii cat o zi de post.
Iar la sfarsitul supliciului barbatii primesc, cel mult, un zambet si un "multumesc" superficial.
Mi-as dori ca femeile sa fie sarbatorite de fiecare data cand au nevoie; de fiecare data cand iubitii lor simt asta.
Imi doresc ca iubitul meu sa nu se straduiasca sa gaseasca trandafirul perfect, ci sa observe de cate ori imi staluceste privirea cand ma intalnesc cu el, cum inima imi bate cu putere si cum timpul si spatiul devin niste cuvinte desuete in comparatie cu starea de bine in care se cufunda inimile noastre.
N-ar fi mai dragut sa celebram asta, si nu o manifestare ce tinde sa se transforme intr-un efort obositor si gol de orice sentiment care l-ar putea face cu adevarat minunat?
Hai sa bucuram azi de iubitii nostri. Si atat.