Pentru Stefana

Nu pot sa raman pasiva, fara sa-i raspund Stefanei la posturile ei mult prea elogioase la adresa mea, un nimeni intr-un mare bordel.

Ei bine, cum iti spuneam si intr-o discutie online, m-am dat pe langa tine pentru ca am pe langa Cine. Si ma bucur mult ca intr-o mare de jegosenii, mai dau si eu peste o Replica atat de cinica incat sa ma trezeasca din amortire printr-un hohot homeric de ras. Pentru asta si pentru multele glume care risipesc, de multe ori, norii gri de pe cerul sufletului meu, ma inclin cu drag si cu voie buna! Sa dea Domnul sa fie bine si sa fie la cat mai multe dimineti hazlii si seri culturale! :))

Va scriu acum dintr-a doua casa a mea, band un pahar de vin rosu, demisec, si ascultand Queen; alaturi de cel atat de drag inimii mele. Ma cuprinde o stare asa... de beatitudine... de ganduri bune si frumoase, stare pe care v-o doresc si voua intr-o zi ploioasa si trista de noiembrie nehotarat. Cu drag!

Despre trait

Iar am lipsit cam mult din peisajul asa- zisului jurnal al meu on line. Insa am avut de facut ceva important: am Trait. Da, asa cum ai citit. Am trait pur si simplu viata asta pe care am primit-o cadou intr-un mod miraculos. Am privit viata dintr-o alta parte si am muscat-o pana la os. Si mi-a placut. Pe masura ce muscatura de adancea tot mai tare, ieseau la iveala esente, arome neintalnite pana acum. Se amestecau intr-un cocktail ce devenea nepamantesc, aproape de nebaut.

Pentru prima data dupa multi ani am stat si m-am scaldat in suc propriu. Mi-am lasat mintea sa zburde libera pe unde i-a placut. Mi-am dezlegat la ochi sufletul si l-am lasat sa-i deschida mari si sa se bucure de imbratisarile, de zambetele dulci ale diminetilor calde si ale serilor reci. Am vazut ca se poate trai si altfel decat stiam eu, decat incercasem timid sa fac de obicei. De fapt, nu exista de obicei. Exista doar oameni si oameni. Individualitati care isi creaza o lume dupa chipul si asemanarea lor in care se refugiaza cand nu mai pot , cand simt ca se sufoca. Si e bine si frumos sa fie asa.

Stii, cred ca ar trebui sa-ti iei si tu din cand in cand ragazul de a-ti construi o lume asa cum iti doresti. Sa ai ceva, undeva, in care sa te refugiezi, sa fugi si sa te ascunzi de mizeria in care esti fortat sa stai in fiecare zi. Sa fie doar al tau, parte din tine. Atat si nimic mai mult.

Clipe si povesti

In dimineata asta cineva imi spunea ca scriu prea rar pe blog. Asa e. Imi fac mea culpa si incep sa-mi plimb degetele cam lenese dealungul tastaturii in cautarea unor idei demne de povestit.
Si cum pofta vine scriind, iar mintea mea continua sa tanjeasca dupa liniste si pace, mi-am amintit de week-end-ul petrecut afara din Bucuresti, cu niste prieteni. A fost atat de relaxant si de frumos incat nu-mi venea sa ma intorc....
Ma gandeam zilele trecute la cat de bine si de reconfortant e sa ai locul tau, oaza ta de liniste in care sa te intorci dupa o saptamana de teme idioate si alergatura dintr-o parte in alta, si somn prost si agitat, si dimineti somnoroase si seri imbacsite de fum de tigara. Sambata am fost matinala, ca de obicei, cu toate ca nu dormisem decat cateva ore. Mi-am facut o cafea tare si aromata, asa cum imi place, si am iesit pe balcon, de unde se vedeau un deal inverzit si cateva case. In balcon erau cateva ghivece cu flori, pasarile cantau vesele si orasul parea ca abia se trezeste la viata... Eram coplesita de senzatia aceea ca timpul isi incetineste goana, ca tot ce era in jurul meu se asemana cu inceputul unui roman interbelic... Ca faceam parte dintr-o poveste pe care, ciudat, nu o facusem eu, ci luase nastere cu de la sine putere si se construise in jurul meu, ma invaluise si ma sedusese intr-atat incat nu mai vroiam sa vad care va fi continuarea. Vroiam sa se opreasca acolo. Sa spun :"Timpule, opreste-te! Eu cobor aici." De mult nu mai incercasem sentimentul acela de fericire in cea mai pura si mai simpla forma pe care o poate lua . Imi simtea sufletul plutind liber in jurul meu, descatusat de orice bariere. Am inchis ochii si am ramas asa, imobila intr-un spatiu atemporal pana cand am auzit o voce care ma striga. Atunci a aparut un alt personaj, pe care povestea la primit zambind, cu bucurie, ca si cum il asteptase de mult, ca si cum sosose la momentul potrivit, ca sa intregeasca universul, ca doi sa devina unu, punctul din care a luat nastere Totul.
Ce frumos se impletesc povestile intr-o forma numita viata. O forma improprie, cu multe lipsuri si imperfectiuni. Dar ce mai conteaza forma, cand lucrurile adunate acolo sunt asa de frumoase si de luminoase. Imi aduc aminte de versurile lui Sorescu:" Am zarit lumina pe pamant/ Si m-am nascut si eu/ Sa vad ce mai faceti/ Sanatosi? Voinici?/ Cum o mai duceti cu fericirea?"