Un Maestru si o Margareta

In postarea aceasta o sa-ti spun ca am descoperit ca e funny si stimuativ din punct de vedere intelectual sa incerci sa ii inveti pe altii din ceea ce sti. Cand vrei sa il aduci pe un om la un nivel superior de cunoastere si interpretare a unui text, de pilda, iti concentrezi toate fortele si apelezi la cele mai bune si mai utile informatii pe care le-ai stocat in creier pentru a-i fi cat mai folositor. Daca poti sa pigmentezi teoria elaborioasa pe care i-o prezinti cu cate o poanta, atunci treaba merge ca unsa.

Pe de alta parte, sa te simti pentru 2 ore modelatorul unui centimetru din mintea unui om te responsabilizeaza si te motiveaza sa faci tot ce iti sta in putinta pentru a reusi ce ti-ai propus. Daca te ajuta mai mult sa iti creezi in minte imaginea al carei crochiu ti-l fac, pot sa iti spun ca e asemanatoare cu relatia Maestrului cu Margareta, doar ca in cazul asta Margareta n-o sa-si ia zborul catre alte zari, ci o sa ia o nota buna la examenul final.

Iata o metoda buna de a te testa pe tine insuti, de a-ti incerca puterile si mintea. Doar incercand sa inveti pe cineva iti dai seama cu rusine de lipsurile pe care le-ai acumulat si cu mandrie de lucrurile pe care le credeai uitate si de care iti amintesti cu atata usurinta.

Poti sa incerci si tu. E un lucru cel putin stimulativ si interesant!

Diversificare

Ca sa mai diversificam tipul de texte pe cu care te intalnesti pe blogul acesta din cand in cand, vreau sa iti arat ce-am scris altundeva, in ultima vreme. Poate o sa-ti placa, cine stie..http://site.designyourself.ro/analize-i-studii-de-caz/carte/392-lolita-a-lui-nabokov-sau-despre-erotism-i-pornografie

Si poate o sa vrei sa scii si tu pe site sau pur si simplu sa o citesti pe "Lolita", in cazul in care ti-a scapat pana acum. In rest, cam gri devin lucrurile din jur.

Pana la noi idei, iti urez o lectura placuta si fecunda!

Despre marturisire

Ma gandeam mai devreme la cat de bine poate face cuiva marturisirea. Inca din adolescenta frageda petrecuta in sanul lui Avraam cu nasul printre carti, am dar peste cel care a devenit scriitorul meu de capatai: Fiodor Mihailovici Dostoievski. In cartile lui am intalnit pentru prima data motivul literar al confesiunii. La inceput mi s-a parut usor patetic, in sensul american al cuvantului; dar forta si profunzimea ei a fost ca o lovire concomitenta peste fata a zeci de palmi. Internalizand-o si asumandu-mi calitatea de om si nevoia aferenta de confesiune, mi-am dat seama de adevarata sa importanta si greutate.

De ce greutate, m-ai putea intreba. Ei bine, pentru ca orice marturisire reprezinta o povara pe care cel care o face o transfera celui care il asculta, zambind la sfarsit fiindca se simte mai usor, mai eliberat. E ca pietroiul acela dintr-un monolog al "demonilor " lui Dostoievski, care iti atarna deasura capului si pe care il poti curma prin sinucidere. Sigur, aici te debarasezi de povara lui prin marturisire. Cred ca ea merita o atentie mai mare din partea ta fiindca e o forma de a crea punti intre suflete. Cu ea poti mangaia, elibera, apropia, empatiza si , pana la urma, fi un om viu, adevarat. Ai putea sa incepi citindu-l pe Dostoievski.

Da, pornisem discutia de la faptul ca mi-a fost asa de bine acum cateva zile, cand stateam la o terasa prin centru orasului si palavrageam despre o alta lume, aceea interioara, plina de imagini, vise ganduri si sentimente. Nimic nu poate fi mai dulce decat o marturisire in fapt de seara, in fata unei priviri cristalin de oceanice...

Radu

Cu acesta postare inchei darul facut Oamenilor Mei. Ca un perpetuum mobile ce va dainui in sufletul lor ceva timp de acum incolo, va voi povesti acum despre un prieten drag, de care ma leaga multe amintiri vii, frumoase.

Cand l-am vazut prima data acum trei ani la festivalul de teatru de la Vatra Dornei, am crezut ca e ceva neinregula cu el si am sperat ca nu va trebui sa-l vad prea mult; iar el a spus ca trebuie sa fiu o acritura(ei, una draguta, dar tot acritura!) :)) Insa au fost de ajuns cateva propozitii schimbate pentru ca intre noi sa se lege o prietenie stransa, pe care nici distanta, nici faptul ca ne vedem rar si putin nu a reusit sa o disipeze. Lucrurile care ne unesc acum si in alte vieti viitoare sunt : marea iubire pentru teatru, pentru literatura, pentru arta in toate formele ei; pasiunea pentru scris si dorinta profunda de a Cunoaste si de a Intelege, de a nu ucide cu mintea tainele pe care le intalnim "in flori, in ochi, pe buze ori morminte". Radu, ca despre el e vorba, e un actor minunat, extrem de talentat, cu atata energie si daruire pe scena incat putini sunt cei care il vad si care nu doresc sa-i stranga mana dupa spectacol. Aflati mai multe lucruri de aici http://ludic.wordpress.com/ sau de aici http://ludic.ro/.

De la Radu am invatat ce inseamna daruirea, iubirea pentru scena si pentru viata, bucuria de a trai, de a fii viu si mereu vesel. Si multe alte lucruri pe care , poate, o sa le aflii odata...

Da, iata ca aici se termina protipendata Oamenilor Mei, pe care vreau sa-i asigur, inca o data, de afectiunea si atasamentul, iubirea si daruirea cu care mereu o sa ma gandesc la ei si cu care o sa-i asez pe umarul meu drept. Ma inclin.

Oana

Acum, de pilda, iti vorbesc din fata unui calculator, acompaniata de finutul meu, bebe Cata. DA, am ajuns acasa dupa o luna de circul bucurestean si nici nu-ti poti inchipui cat de bine imi e! Asta e sanul Avramului meu, etern si minunat, indiferent de cat de blamat ar fi oraselul asta mic in care parca nu se intampla niciodata nimic.
Acum o sa-ti povestesc despre o alta prietena de a mea, care ieri m-a sustinut intr-0 chestiune delicata. Dar nu neaparat din cauza acesta am hotarat sa-ti vorbesc despre ea, ci pentru ca aseara, stand in compartimentul cuseta in drum spre Dorna, ma gandeam ca ea e printre foarte putinii oameni care ma primeste la el in casa cu mare drag; cu care pot sa stau de povesti doua zile fara a epuiza jumatate din subiecte; a carei mancare are acelasi gust ca aceea facuta de mama; care si-a luat responsabilitatea de sora mai mare, atributiune pe care si-o exercita cu mare umor : )). Oana, ca despre ea este vorba, alaturi de Gabi, iubitul ei, au fost alturi de mine de fiecare data, cu mult haz si iubire.
Pentru cum e ea si pentru cum ma face sa ma simt alaturi de ea de fiecare data cand ne vedem, ma inclin si o alatur celorlalti Oameni ai Mei. Cat de curand o sa o si vedeti intr-o fotografie atasata cuvintelor mele neinsemnate. Pana atunci, nu va ramane decat imaginatia pentru a va o contura pe Oana in minte... Ceea ce nu e putin lucru.

Ana si eu

Continuand ideea, azi o sa-ti povestesc despre altcineva dintre "Oamenii Mei", alturi de care mi-am petrecut multe zile fericite.

Daca ai vedea-o pe strada, sigur ai intoarce capul dupa ea, intrebandu-te de unde a iesit tipa asta asa de frumusica si cum de ai ratat-o pana acum. Inca de la prima privire, iti inmoaie genunchii ochii aceia mari si blanzi; te debusoleaza zambetul sincer si strangerea puternica de mana atunci cand se prezinta. Ana, ca despre ea e vorba, e una dintre cele mai apropiate si mai dragi prietene, despre care am hotarat sa-ti vorbesc azi. Ne stim atat de bine incat de fiecare data cand ne intalnim la o sticla de vin rosu ( bautura noastra nelipsita de la fiecare intalnire de amor, cum bine am numit -o noi ), nu e nevoie de multe cuvinte pentru a se infiripa si a se revela legatura aceea la nivel spiritual pe care foarte putini o au, despre care multi nici nu-si imagineaza ca ar putea exista. Mi-e tare dor ( si stiu ca si tie, Ana, ti-e la fel) de discutiile noastre din dupa-amiezile lungi din perioada liceului, despre cate-n luna si-n stele; si mai mult despre ce si cate or mai fi prin sufletul omenesc; despre literatura ( de la antici pana la contemporani); despre filosofia lui Platon pana la Camus si Sartre (preferatii nostri)!; despre viata si moarte, iubire si prietenie - a noastra in mod special, care rezista si se fortifica odata cu trecerea timpului, in pofida distantei, exact asa cum si anticipasem intr-o dupa-amiaza calda de vara, pe o banca, in parc. Si despre toate cate ne mai treceau noua prin minte.

In virtutea acelor vremuri si ale acelora care or sa vina; in virtutea tututror lucrurilor pe care ea m-a invatat si a prieteniei care ne uneste, pe amiaza aceasta i-0 dedic ei, asa cum ar fi trebuit sa fac mai de mult. Aceeasi dedicatie pe care i-am lasat-o pe cartea cu vorbe de duh spuse de Enstein, acum 1 an (iti mai aduci aminte?), o s-o scriu si aici. E dictonul care ne insufleteste de fiecare data cand ne apucam de scris. Da, o sa - ti spun doar atat: "Verba volant, scripta manet" .

Clipe si povesti

In dimineata asta cineva imi spunea ca scriu prea rar pe blog. Asa e. Imi fac mea culpa si incep sa-mi plimb degetele cam lenese dealungul tastaturii in cautarea unor idei demne de povestit.
Si cum pofta vine scriind, iar mintea mea continua sa tanjeasca dupa liniste si pace, mi-am amintit de week-end-ul petrecut afara din Bucuresti, cu niste prieteni. A fost atat de relaxant si de frumos incat nu-mi venea sa ma intorc....
Ma gandeam zilele trecute la cat de bine si de reconfortant e sa ai locul tau, oaza ta de liniste in care sa te intorci dupa o saptamana de teme idioate si alergatura dintr-o parte in alta, si somn prost si agitat, si dimineti somnoroase si seri imbacsite de fum de tigara. Sambata am fost matinala, ca de obicei, cu toate ca nu dormisem decat cateva ore. Mi-am facut o cafea tare si aromata, asa cum imi place, si am iesit pe balcon, de unde se vedeau un deal inverzit si cateva case. In balcon erau cateva ghivece cu flori, pasarile cantau vesele si orasul parea ca abia se trezeste la viata... Eram coplesita de senzatia aceea ca timpul isi incetineste goana, ca tot ce era in jurul meu se asemana cu inceputul unui roman interbelic... Ca faceam parte dintr-o poveste pe care, ciudat, nu o facusem eu, ci luase nastere cu de la sine putere si se construise in jurul meu, ma invaluise si ma sedusese intr-atat incat nu mai vroiam sa vad care va fi continuarea. Vroiam sa se opreasca acolo. Sa spun :"Timpule, opreste-te! Eu cobor aici." De mult nu mai incercasem sentimentul acela de fericire in cea mai pura si mai simpla forma pe care o poate lua . Imi simtea sufletul plutind liber in jurul meu, descatusat de orice bariere. Am inchis ochii si am ramas asa, imobila intr-un spatiu atemporal pana cand am auzit o voce care ma striga. Atunci a aparut un alt personaj, pe care povestea la primit zambind, cu bucurie, ca si cum il asteptase de mult, ca si cum sosose la momentul potrivit, ca sa intregeasca universul, ca doi sa devina unu, punctul din care a luat nastere Totul.
Ce frumos se impletesc povestile intr-o forma numita viata. O forma improprie, cu multe lipsuri si imperfectiuni. Dar ce mai conteaza forma, cand lucrurile adunate acolo sunt asa de frumoase si de luminoase. Imi aduc aminte de versurile lui Sorescu:" Am zarit lumina pe pamant/ Si m-am nascut si eu/ Sa vad ce mai faceti/ Sanatosi? Voinici?/ Cum o mai duceti cu fericirea?"