Reintoarcere

Dupa ceva timp, multisor, ce-i drept, m-am reintalnit cu scriitorul meu de capatai: Dostoievski.

Am dat peste el citind o alta carte. Dar nu asta este important, ci un citat pe care vreau sa ti-l arat.

" Trebuie sa fii strasnic indragostit de tine insuti ca sa-ti dezvalui sufletul fara pic de rusine.[...] Eu nu sunt scriitor si nici nu vreau sa fiu caci as socoti o necuviinta si o marsavie faptul de a-mi da in vileag toate tainele inimii si de a face negustorie la taraba lor literara cu descrierea mestesugita a simtamintelor mele." (''Adolescentul")

Cat de mult ne place noua sa ne plimbam printre tarabe pline de cuvinte mestesugite...

Fotografie preluata de pe lumeamare.ro

Nimicuri

Imi pare rau ca nu ti-am mai spus nimic in ultima vreme, dar laptop-ul meu batran a fost stricat. Da, un eveniment enervant!

Oricum, n-am facut nimic demn de povestit. Insa am inceput o carte luata saptamana trecuta de la anticariat. Este scrisa de Jean - Pierre Martin si se numeste "Cartea Rusinilor". Din cate mi-am dat seama dupa cateva zeci de pagini citite, este vorba despre un eseu pe tema rusinii, cu argumente si exemple din diferiti autori, de la Sofocle pana la Coetzee. Destul de interesant. O sa-ti spun mai multe dupa ce o termin.

In rest, afara frig, caldut in suflet. Ca sa mai schimb atmosfera, merg la karaoke in seara ast

a cu niste colegi. Uite cateva fotografii de la cel de

acum 2 saptamana. Asa, ca relaxare.

Zbor

Stii ce vroiam sa iti spun de cateva zile si nu am reusit? Ca am facut un lucru inedit pentru mine: am zburat cu avionul pe aerodromul de la Clinceni!

Bine. Povestea de la inceput este asa: printr-o intamplare fericita, am vorbit cu un domn absolut deosebit si drag mie. La invitatia lui, am mers duminica dis-de-dimineata pe aerodrom. Inceputul zilei era reflectarea starii sufletului meu, intr-un tango matinal. Aerodromul nu era mare, dar plin de tot felul de avioane rabdatoare si colorate. Pana sa se risepasca ceata, am asteptat. Insa caldura soarelui si duiosia alabastra din spatele unor ochelari a facut ca timpul sa ne zboare printre gene. Nici un zgomot. Doar doua voci alaturi de doi caini jucausi.

Din cauza fricii mele ancestrale, n-am reusit sa fac decat doua ture scurte cu avionul. Puteam sa fac cateva fotografii, dar eram mult prea ocupata sa strang cu putere marginile scaunului pe care stateam. Ei, si daca ma intrebi ce anume s-a afundat in baierele sufletului, o sa-ti raspund: un nod cu fluturi in stomac, o ceata revelatoare de astii, o strangere puternica de mana, mult drag ascuns dupa niste ochelari, o imensa teama si cel mai statornic brat care ar putea exista vreodata.

Restul ramane poveste.

A mea

Am gasit mai devreme pe site-ul revistei "Tango" o poezie absolut minunata, scrisa de Adrian Paunescu. Pentru tine, si in memoria lui, iat-o:

Cum treci acum si apa e-n ruine,
si-ti este bine si imi este bine,
as vrea sa-ti spun, iubito, ca in tine
e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu mila si mirare
cu intrebare si cu disperare,
cu gelozie si cu larma mare,
c-un fel de fardelege care doare.

Si jur pe tine si pe apa toata
care ne tine barca inclinata
ca vei ramane - dincolo de numar
si dincolo de forme, masti si vorbe -
a mea, de-a pururi, ca un brat in umar.

Alta recomandare

Asa cum ti-am promis acum o saptamana, iti spun cum a fost piesa de teatru: "Ultima femeie a seniorului Juan" de la Odeon.

Pentru inceput, vreau sa-ti spun, poate inca o data, ca imi place mult Teatrul Odeon. Mi se pare mic si cochet, numai bun sa te imbraci frumos si sa mergi sa vezi un spectacol. Cel de miercuri seara mi-a placut mult! Putin cam lung dupa parerea mea, cu atat mai mult daca esti obosit. Insa jocul actorilor, punerea in scena si decorul au fost reusite si bine gandite . Dupa zece minute, daca esti atent, piesa te fura si te introduce in atmosfera. N-ai cum sa scapi decat la pauza, cand iesi din sala sa-ti iei apa sau ceva de rontait. Actori foarte buni, majoritatea chiar talentata.

Ce m-a surprins cu adevarat, insa in sens negativ, au fost cateva creaturi feminine care pe tot parcursul piesei au simtit nevoia sa isi impartaseasca impresiile; iar dupa pauza, au rontait la sticsuri ca niste castori veritabili, in timp ce actorii isi spuneau replicile pe scena. Ma intreb pana unde poate sa ajunga meltenismul. Hmm, cred ca mult mai departe de aici, din pacate pentru noi.

Una peste alta, eu iti sugerez sa te duci cand ai timp. Merita!