Ma gandeam mai devreme la cat de bine poate face cuiva marturisirea. Inca din adolescenta frageda petrecuta in sanul lui Avraam cu nasul printre carti, am dar peste cel care a devenit scriitorul meu de capatai: Fiodor Mihailovici Dostoievski. In cartile lui am intalnit pentru prima data motivul literar al confesiunii. La inceput mi s-a parut usor patetic, in sensul american al cuvantului; dar forta si profunzimea ei a fost ca o lovire concomitenta peste fata a zeci de palmi. Internalizand-o si asumandu-mi calitatea de om si nevoia aferenta de confesiune, mi-am dat seama de adevarata sa importanta si greutate.
De ce greutate, m-ai putea intreba. Ei bine, pentru ca orice marturisire reprezinta o povara pe care cel care o face o transfera celui care il asculta, zambind la sfarsit fiindca se simte mai usor, mai eliberat. E ca pietroiul acela dintr-un monolog al "demonilor " lui Dostoievski, care iti atarna deasura capului si pe care il poti curma prin sinucidere. Sigur, aici te debarasezi de povara lui prin marturisire. Cred ca ea merita o atentie mai mare din partea ta fiindca e o forma de a crea punti intre suflete. Cu ea poti mangaia, elibera, apropia, empatiza si , pana la urma, fi un om viu, adevarat. Ai putea sa incepi citindu-l pe Dostoievski.
Da, pornisem discutia de la faptul ca mi-a fost asa de bine acum cateva zile, cand stateam la o terasa prin centru orasului si palavrageam despre o alta lume, aceea interioara, plina de imagini, vise ganduri si sentimente. Nimic nu poate fi mai dulce decat o marturisire in fapt de seara, in fata unei priviri cristalin de oceanice...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu