vineri, 12 iunie 2009

Despre marturisire


Ma gandeam mai devreme la cat de bine poate face cuiva marturisirea. Inca din adolescenta frageda petrecuta in sanul lui Avraam cu nasul printre carti, am dar peste cel care a devenit scriitorul meu de capatai: Fiodor Mihailovici Dostoievski. In cartile lui am intalnit pentru prima data motivul literar al confesiunii. La inceput mi s-a parut usor patetic, in sensul american al cuvantului; dar forta si profunzimea ei a fost ca o lovire concomitenta peste fata a zeci de palmi. Internalizand-o si asumandu-mi calitatea de om si nevoia aferenta de confesiune, mi-am dat seama de adevarata sa importanta si greutate.

De ce greutate, m-ai putea intreba. Ei bine, pentru ca orice marturisire reprezinta o povara pe care cel care o face o transfera celui care il asculta, zambind la sfarsit fiindca se simte mai usor, mai eliberat. E ca pietroiul acela dintr-un monolog al "demonilor " lui Dostoievski, care iti atarna deasura capului si pe care il poti curma prin sinucidere. Sigur, aici te debarasezi de povara lui prin marturisire. Cred ca ea merita o atentie mai mare din partea ta fiindca e o forma de a crea punti intre suflete. Cu ea poti mangaia, elibera, apropia, empatiza si , pana la urma, fi un om viu, adevarat. Ai putea sa incepi citindu-l pe Dostoievski.

Da, pornisem discutia de la faptul ca mi-a fost asa de bine acum cateva zile, cand stateam la o terasa prin centru orasului si palavrageam despre o alta lume, aceea interioara, plina de imagini, vise ganduri si sentimente. Nimic nu poate fi mai dulce decat o marturisire in fapt de seara, in fata unei priviri cristalin de oceanice...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu