Stateam intr-o seara la o masa, intr-un bar oarecare pierzand vremea. Ma uitam in jur plictisita. La un moment dat am vazut ceva care mi-a atras atentia. La o masa de langa fereastra statea o femeie. N-am vazut-o cand a intrat, ci putin mai tarziu. Imi atrasese atentia bolul din fata ei in care amsteca din cand in cand. Plangea. Lacrimi mari ii siroiau pe fata chinuitor de rece. Era satena, cu parul putin ravasit, cu niste ochi mari si caprui in care se citea o tristete sfasietoare. Vedeai un mare vid care ii cufundase sufletul in adancimi de unde parca nu putea s-l scoata. Privea strada ca si cum din secunda in secunda ar fi trebuit sa apara cineva, poate chiar El, care sa o prinda usor de mana, sa ii zambeasca si sa ii spuna ca agonia a luat sfarsit. Dar strada continua sa ramana pustie. Intunericul cadea greu peste casele singuratice de peste drum. Cand trecea cate un om ratacit, il vedeai ingropandu-si mai adanc fata in fular si incovoindu-se de parca o greutate imensa si nevazuta ii apasa umerii si nu-l lasa sa stea drept.
Pentru o secunda si-a intors capul spre mine si am vazut in ochii ei "ceva" ce a facut ca un sentiment apasator sa-mi patrunda in suflet, adanc, si sa ramana lipit acolo, chinuitor. Privea fereastra ca pe o granita intre doua lumi. Putea sa aleaga renuntarea, izolarea in palatul ei de clestar in care n-ar intra nimeni care sa o faca sa planga. Iar viata ar fi ocolit-o cu mandrie, fara sa-i pese ca exista, fara sa se razgandeasca sau sa se intoarca din drum. Statea asa, sprijinita intr-un cot, cu capul inclinat spre stanga. Parea ca ezita, ca ii e teama sa treaca dincolo de ferestra. Ii era teama ca viata sa n-o strivesca. Daca o sa treaca prin ea si o sa-i ia tot, asa cum mai facuse odata? Sa plece din ea si sa o lase fara nimic. Daca o sa ramana pustiita asemenea unui desert peste care domneste o noapte polara? Daca viata va fi ca o furtuna de toamna tarzie care rascoleste tot, pana la ultimul bulgare de pamant, pe care il duce cu ea in departari de neinchipuit... Daca o sa stearga tot cu un burete inmuiat in otet, care lasa in urma rani deschise, purulente... Daca trecerea ei va deschide hauri infricosatoare cu ranjete stirbe, cu ochii scosi din orbite, cu degete viermanoase... Tinea mana inclesata pe paharul din fata ei de parca ar fi fost cuprinsa de o frica paralizanta din crestet pana-n talpi, care ii gatuia respiratia. Care ii oprea bataile inimii.
Mi-am intors privirea de la spectacolul mut. Mi-am terminat bautura, m-am ridicat si am plecat. Totul devenise insuportabil de apasator. Probabil ca nu ma voi mai intoarce niciodata. Amintirea unor picaturi de cristal cu gust de cenusa si unor maini uscate strangand un pahar in fata unei ferestre intunecate e destul. Poate chiar prea mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu