Primul gand care mi-a venit in minte in dimineata asta in care stateam pe balcon cu o cana de ceai in fata (mai nou, ceaiul e la marea cinste a stomacului meu nazbatios) si cu niste cursuri absolut plicisitoare in maini, a fost " Au innebunit salcamii! Si tu-mi ceri sa fiu cuminte..." Asta din cauza copacilor care se miscau intr-un balans frenetic si isi contorsionau ramurile in toate felurile.
Nebunia lor era atat de fascinanta incat m-am oprit si ma uitam la ei. Vantul facuse ca totul sa o ia razna in jur. Respiratia oamenilor se contopea cu praful ridicat in aer; fetele lor erau pictate cu ingrijorare, tristete si particole de materie poposite din intamplare pe nas, pe buze, pe gene, pe degete... Iar TU, oricine ai fi, imi ceri sa fiu cuminte. Sa-mi beau linistita ceaiul, sa invat ineptiile unora care nu si-au gasit altceva mai important de facut decat sa le scrie, sa contemplu de la fereastra la agitatia de afara, sa gandesc frumos si pozitiv, sa continui sa privesc la nori jucausi, sa rambesc soarelui aidoma unui prieten pe care nu l-am mai vazut de ani, sa ma prefac a nu auzi cum gandurile mi se izbesc de peretii mintii, producand scantei, sa ma mint ca nu simt cum imi vine sa las balta tot si sa plec unde-oi vedea cu ochii...
Au innebunit salcamii... iau TU nici macar nu esti aici ca sa-i vezi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu