Dimineata

Iti scriu cu laptop-ul in brate, stand pe un pat strain in asteptarea unor domni care sa constate o lucrare la instalatia de gaze. O favoare pentru cineva drag. Sunt singura in apartamentul incins de caldura, asteptand seara pentru a purcede spre alt drum. Da, de pe un drum pe altul. Cineva ma intreba daca nu mi-e greu. I-am spus ca nu, ca inca sunt tanara. Poate mai tarziu. Daca eu ma plang, atunci ce sa mai spuna prietena Stefana care azi e la Reghin, maine la Bucuresti, poimaine la mare si in urmatoarea zi la Timisoara. In ritmul asta se va putea transforma in Fantomas: va aparea de unde te vei astepta mai putin!

In alta ordine de idei, frumos mai este la Dorna! Cu toate lipsuriel ei si unele lucruri facute dupa perceptul romanesc: " Varuit pe necarpit/ Bine Doamne c-am gatit!" , tot e super fata de jegul asta de Bucuresti, care duhneste si isi imprastie mizeria peste tot. Asa loc, asa oameni. Sigur, fara sa generalizam. Dar stii si tu ca am dreptate.

Ma lupt cu o cascada de cascaturi ca sa inchei postarea si sa-ti spun, poate, un loc comun, insa care completeaza ce ziceam mai inainte, si anume ca viata asta trece mult prea repede ca sa te complaci in banalitate; du-te si fa exact ce ai tu chef. Habar n-ai cu cate zile ai fost daruit de sus...

Veacul secundei

Se trezeste dimineata zambind dulce la soarele caldut, ce o scalda in lumina. Cu raze timide se joaca pe pielea ei fina, deseneaza aiurea forme geometrice abstracte. Pare a nu avea un scop anume. O face asa, doar de amuzamentul jocului. Pe chipul inca somnoros ii apare un suras abia conturat. Inchide ochii la loc. Ii pare rau ca visul s-a terminat ...Era atat de placut in lumea aceea asa diferita de asta... Se facea ca era alaturi de barbatul acela cu privirea oceanica si maini puternice, cu care se intalnise cu o seara inainte.

Mda, intalnirea de aseara... Il asteptase mult fiindca gresise drumul spre ea. Il asteptase nerabdatoare, cu inima palpitand intr-un dans frenetic. Il asteptase luandu-si o mina serioasa, preocupata. Doar ochii ii scaparau de sub borul palariei negre pe care si-o potrivea mereu pe frunte. Il asteptase inca de dimineata... acum era seara si fiecare celula din trupul ei vibra, urla, tropaia. O nerabdare viscerala ii strabatea corpul, o mie de ganduri o strabateau ca niste sageti de jad. Totul se precipita in mintea ei cu o viteza uimitoare. Doar timpul parea ca se opreste, ca se agata de fiecare secunda nelasand-o sa plece, ca prelungeste asteptarea la infinit, facand-o de nesuportat.

Asta pana l-a zarit sosind. Un zambet a fost de ajuns. Fata i s-a iluminat. Noptea s-a umplut de culorile curcubeului. Tot ce simtise pana atunci disparuse ca si cum nici n-ar fi existat. Poate ca, intr-adevar, nimic n-a existat pana in clipa in care, la orizont, s-a vazut marea...