Ti-am promis ca o sa revin cu povesti din vacanta si asta o sa fac acum. Nu, nu e prea tarziu in toamna ca s-o fac. Imi e tare bine sa-mi amintesc despre ele intr-o zi atat de ploiasa ca cea care e pe cale sa se sfarseasca.
Unul dintre cele mai frumoase lucruri de care merita sa pomenesc este acela ca am invatat, alaturi de cineva frumos pe dinafara si pe dinauntru, ce inseamna sa fii fericit si sa eternizezi o clipa prin a simti frumos si pur. Ii spuneam intr-o dimineata ca, parafrazandu-l pe Eminescu ( nu e un poet preferat, daca intrebarea asta ti-a venit in minte; pur si simplu s-a intamplat), nu credeam sa invat a iubi vreodata. Iar aceste cuvinte, fiindca au luat fiinta in mintea mea vesnic neincrezatoare, au cantarit aproape cat certitudinea ca Dumnezeu exista. Au venit ca o revelatie a timpului, a clipei si a sentimentului pe care il lasam liber sa ma cuprinda; caruia i-am deschis bratele aidoma unui copil care intinde manutele spre mama ce-l ridica si il strange la piept. Nu credeam si iata ca am primit dovada palpabila cu mainile sufletului. Da, iata ca am invatat.
Frumos si linistit moment prin maretia lui. Inca un motiv printre cateva, din ce in ce mai putine, pentru care merita sa te trezesti dimineata.
