Revenire

A trecut o luna de cand nu am mai scris nimic in asa - zisul jurnal on line. Am facut o pauza si a fost foarte bine. Acum sunt inapoi in imensul asta bordel. E 7:25 si cum nu pot sa dorm ( de parca m-ar mai surprinde intr-un fel ), m-am gandit ca ar fii bine sa-ti mai povestesc cate ceva; repede fiindca indata trebuie sa plec catre facultatea lui Peste Prajit, sa vad ce-o sa mai fie si anul asta.

Despre vacanta, numai de bine! Una minunata dupa doi ani in care am tras ca un bou la jug, inca nu stiu sigur pentru ce. In lunile ce au trecut s-au intamplat multe lucruri, unele mai vesele, altele destul de triste. Despre ele promit sa revin in zilele viitoare, caci peste cateva ar fii mare pacat sa trec fara sa le pomenesc.

Una peste alta, trebuie sa ma pregatesc de plecare. Vroiam doar sa-ti spun ca am revenit. Nu cu forte proaspete, cum suna cliseul asta urat, ci cu dor de casa si de oamenii mei, cu sila pntru bordelul asta unde trebuie sa mai bantui vreo doi ani si cu o bocelcuta cu cateva vise si vreo doua sperante. Da, curaj, mi-as spune si ti-as spune la inceput de toamna ploioasa si neprimitoare.

Despre trofee

Vorbeam mai devreme cu Stefana, colega mea de grupa, si ii spuneam cat de bine este acasa, in sanul Avraamului meu. Cu toate ca am fost tare agitata in ultima vreme si nu prea am citit cat mi-am dorit, perioada asta e pentru mine foarte relaxanta.

Si, cum bine stii, cand ai mai mult timp la dispozitie, privesti cu atentie in jurul tau, sa vezi ce si cum se mai intampla. Ce constati nu e intotdeauna la fel de frumos pe cat te-ai fi asteptat sa fie. Astfel, vezi ca oameni pe care ii stiai intr-un fel se schimba. Ca manipularea e cel mai des utilizat mijloc in care iti atingi scopurile si ca ii manevrezi pe ceilalti dupa cum ti se schimba starea de spirit. Ca ti-ai dori sa nu mai cresti. Sa te opresti undeva pe la varsta de saptesprezece ani si sa ramai acolo mereu. Ca viata devine uneori atat de grea incat vrei ca timpul sa se opreasca in loc si sa se puna in miscare atunci cand o sa fii tu pregatit sa-l infrunti. Ca parca nimeni si nimic nu mai are rabdare cu tine, iar tu trebuie sa ai cu ei, caci fiecare are ritmul sau propriu, din care parca nu e cinstit sa-l scoti.

Ma opresc in loc si privesc. Imi vine sa inchid ochii, fiindca ce vad ma contrazice crun si ma acuza."Un tragator cu mana pe tragaci.\ Tot trag in sus si ma lovesc pe mine.\ Sunt falnicul trofeu ce in vitrine\ Sta impaiat de mesterul dibaci." E o strofa dintr-o poezie a lui Sorescu. Nu mai stiu cum se numeste, dar descrie bine starea sufletului meu.

Peste tot numai trofee impaiate...

Despre trait

Iar am lipsit cam mult din peisajul asa- zisului jurnal al meu on line. Insa am avut de facut ceva important: am Trait. Da, asa cum ai citit. Am trait pur si simplu viata asta pe care am primit-o cadou intr-un mod miraculos. Am privit viata dintr-o alta parte si am muscat-o pana la os. Si mi-a placut. Pe masura ce muscatura de adancea tot mai tare, ieseau la iveala esente, arome neintalnite pana acum. Se amestecau intr-un cocktail ce devenea nepamantesc, aproape de nebaut.

Pentru prima data dupa multi ani am stat si m-am scaldat in suc propriu. Mi-am lasat mintea sa zburde libera pe unde i-a placut. Mi-am dezlegat la ochi sufletul si l-am lasat sa-i deschida mari si sa se bucure de imbratisarile, de zambetele dulci ale diminetilor calde si ale serilor reci. Am vazut ca se poate trai si altfel decat stiam eu, decat incercasem timid sa fac de obicei. De fapt, nu exista de obicei. Exista doar oameni si oameni. Individualitati care isi creaza o lume dupa chipul si asemanarea lor in care se refugiaza cand nu mai pot , cand simt ca se sufoca. Si e bine si frumos sa fie asa.

Stii, cred ca ar trebui sa-ti iei si tu din cand in cand ragazul de a-ti construi o lume asa cum iti doresti. Sa ai ceva, undeva, in care sa te refugiezi, sa fugi si sa te ascunzi de mizeria in care esti fortat sa stai in fiecare zi. Sa fie doar al tau, parte din tine. Atat si nimic mai mult.

Un lucru deosebit

Am revenit dupa o absenta de o saptamana si jumatate din insemnarile caietului foileton cu iz de jurnal on line. In tot timpul asta am ratacit mai mult aiurea prin circul dambovitean din care n-am reusit sa scap week-end-ul trecut, din nefericire pentru mine.

Ca sa trecem in revista lucrurile care mi s-au intamplat, am inceput practica la CharityGift.ro, un magazil on line de unde poti sa cumperi o multime de lucruri interesante si dragute, iar o parte din valoarea produselor sunt directionate spre fundatii si implicit, spre oamenii care au nevoie de bani. Partea ce mai frumoasa este ca totul se bazeaza pe voluntariat. Inainte sa le trimit CV-ul meu, m-am uitat pe site si am hotarat ca merita sa intru si eu in comunitatea lor fiindca acesta se bazeaza pe un principiu dupa care ma ghidez ce ceva timp: acela de a darui din prea plinul inimii tale, fara a astepta nimic inapoi. Trebuie sa ai incredere in legea compensatiei universale si in faptul ca astfel sufletul tau se va lumina cu un mm mai mult.

Eu spun ca impreuna se pot realiza niste lucruri bune, pozitive, care te ajuta sa iesi pentru o gura de aer, din mocirla banalitatii unei vieti pe care uneori te limitezi sa o traiesti ca o amiba. Hai, fa un efort si intra pe site. Ofera-ti ocazia de a vedea ceva deosebit!

Despre marturisire

Ma gandeam mai devreme la cat de bine poate face cuiva marturisirea. Inca din adolescenta frageda petrecuta in sanul lui Avraam cu nasul printre carti, am dar peste cel care a devenit scriitorul meu de capatai: Fiodor Mihailovici Dostoievski. In cartile lui am intalnit pentru prima data motivul literar al confesiunii. La inceput mi s-a parut usor patetic, in sensul american al cuvantului; dar forta si profunzimea ei a fost ca o lovire concomitenta peste fata a zeci de palmi. Internalizand-o si asumandu-mi calitatea de om si nevoia aferenta de confesiune, mi-am dat seama de adevarata sa importanta si greutate.

De ce greutate, m-ai putea intreba. Ei bine, pentru ca orice marturisire reprezinta o povara pe care cel care o face o transfera celui care il asculta, zambind la sfarsit fiindca se simte mai usor, mai eliberat. E ca pietroiul acela dintr-un monolog al "demonilor " lui Dostoievski, care iti atarna deasura capului si pe care il poti curma prin sinucidere. Sigur, aici te debarasezi de povara lui prin marturisire. Cred ca ea merita o atentie mai mare din partea ta fiindca e o forma de a crea punti intre suflete. Cu ea poti mangaia, elibera, apropia, empatiza si , pana la urma, fi un om viu, adevarat. Ai putea sa incepi citindu-l pe Dostoievski.

Da, pornisem discutia de la faptul ca mi-a fost asa de bine acum cateva zile, cand stateam la o terasa prin centru orasului si palavrageam despre o alta lume, aceea interioara, plina de imagini, vise ganduri si sentimente. Nimic nu poate fi mai dulce decat o marturisire in fapt de seara, in fata unei priviri cristalin de oceanice...

Radu

Cu acesta postare inchei darul facut Oamenilor Mei. Ca un perpetuum mobile ce va dainui in sufletul lor ceva timp de acum incolo, va voi povesti acum despre un prieten drag, de care ma leaga multe amintiri vii, frumoase.

Cand l-am vazut prima data acum trei ani la festivalul de teatru de la Vatra Dornei, am crezut ca e ceva neinregula cu el si am sperat ca nu va trebui sa-l vad prea mult; iar el a spus ca trebuie sa fiu o acritura(ei, una draguta, dar tot acritura!) :)) Insa au fost de ajuns cateva propozitii schimbate pentru ca intre noi sa se lege o prietenie stransa, pe care nici distanta, nici faptul ca ne vedem rar si putin nu a reusit sa o disipeze. Lucrurile care ne unesc acum si in alte vieti viitoare sunt : marea iubire pentru teatru, pentru literatura, pentru arta in toate formele ei; pasiunea pentru scris si dorinta profunda de a Cunoaste si de a Intelege, de a nu ucide cu mintea tainele pe care le intalnim "in flori, in ochi, pe buze ori morminte". Radu, ca despre el e vorba, e un actor minunat, extrem de talentat, cu atata energie si daruire pe scena incat putini sunt cei care il vad si care nu doresc sa-i stranga mana dupa spectacol. Aflati mai multe lucruri de aici http://ludic.wordpress.com/ sau de aici http://ludic.ro/.

De la Radu am invatat ce inseamna daruirea, iubirea pentru scena si pentru viata, bucuria de a trai, de a fii viu si mereu vesel. Si multe alte lucruri pe care , poate, o sa le aflii odata...

Da, iata ca aici se termina protipendata Oamenilor Mei, pe care vreau sa-i asigur, inca o data, de afectiunea si atasamentul, iubirea si daruirea cu care mereu o sa ma gandesc la ei si cu care o sa-i asez pe umarul meu drept. Ma inclin.

Oana

Acum, de pilda, iti vorbesc din fata unui calculator, acompaniata de finutul meu, bebe Cata. DA, am ajuns acasa dupa o luna de circul bucurestean si nici nu-ti poti inchipui cat de bine imi e! Asta e sanul Avramului meu, etern si minunat, indiferent de cat de blamat ar fi oraselul asta mic in care parca nu se intampla niciodata nimic.
Acum o sa-ti povestesc despre o alta prietena de a mea, care ieri m-a sustinut intr-0 chestiune delicata. Dar nu neaparat din cauza acesta am hotarat sa-ti vorbesc despre ea, ci pentru ca aseara, stand in compartimentul cuseta in drum spre Dorna, ma gandeam ca ea e printre foarte putinii oameni care ma primeste la el in casa cu mare drag; cu care pot sa stau de povesti doua zile fara a epuiza jumatate din subiecte; a carei mancare are acelasi gust ca aceea facuta de mama; care si-a luat responsabilitatea de sora mai mare, atributiune pe care si-o exercita cu mare umor : )). Oana, ca despre ea este vorba, alaturi de Gabi, iubitul ei, au fost alturi de mine de fiecare data, cu mult haz si iubire.
Pentru cum e ea si pentru cum ma face sa ma simt alaturi de ea de fiecare data cand ne vedem, ma inclin si o alatur celorlalti Oameni ai Mei. Cat de curand o sa o si vedeti intr-o fotografie atasata cuvintelor mele neinsemnate. Pana atunci, nu va ramane decat imaginatia pentru a va o contura pe Oana in minte... Ceea ce nu e putin lucru.